Introspecția medicinistului

11.11.13
Avem o părere bună despre noi. Că așa suntem noi. Ne place să ne considerăm cei mai dintre cei mai. Că asta-i natura omenească pe de-o parte și că peste ea, avem ceea ce ne face speciali.

Pe bună dreptate se întâmplă, fără doar și poate. Condiționarea asta a noastră începe subconștient (ca oricare, nu?!) încă dinainte să schițăm un gest câtuși de puțin medical. Cel puțin la mine văd că așa a fost. Însăși intenția de-a lua destinul ăsta în brațe te pune pe-o treaptă oarecum specială. „E cel care dă la medicină” peiorativ sau nu, pare să devină modul în care începe lumea să te privească. „Doctore” când deja începi pregătirea de admitere. Și vine de peste tot: familie, prieteni, profesori, până și necunoscuți afli că se uită așa la tine.

Și-atunci cum răspunzi în orice situație când toți pe care îi cunoști ajung să spună și să repete același lucru? Începi să-i crezi - foarte bine pe de-o parte, pe de-alta fatal. Pe de-o parte începe să aibă din ce în ce mai mult sens decizia de care te îndoiai cel mai mult în viața ta, până la momentul ăla, pe de alta, începi să te vezi ca făcând parte din ceva club special și elitist.


Și atunci ghici ce se întâmplă după ce intră elevul, dintr-o dată devenit student... A dat o admitere cu încă 1000 și de oameni pe 2-3 sute de locuri - și-a trecut. Deci să recapitulăm până aici: din toți cu destul tupeu să dea la medicină, el se numără printre nu mulții care au chiar ajuns. Și-apoi dă de-o festivitate de început unde decana, nu mai puțin de-atât, îi spune că trebuie să se obișnuiască să nu se mai identifice cu grupul „profanilor”.

Nu neapărat în ordinea asta, dar inevitabil ajunge la prima oră de anatomie, unde de regulă e prima oară când vede pe viu un cadavru, și nu doar atât, că e materialul său de studiu și examen pentru tot anul. I se prezintă, i se arată, la rândul său prezintă și el și uite-așa devine ceva comun pentru studentul nostru. Ceva ce altora li se pare inimaginabil, e perioada de prânz pentru el. Ei, ce încerc să zic e că până și prima zi îl împinge spre mentalitatea asta.

Anul doi deja înseamnă drumul lui de inițiere și mai evident, pentru că acum toate formele ce le-a învățat înainte primesc sens, cu fiziologie și alte cele, și astfel devine, și se recunoaște ca, un inițiat al medicinei. Lumea începe să-l întrebe diverse despre ce se întâmplă în corpul oarecărui verișor/unchi/prieten, la care poate sau nu să răspundă - schițează el ceva, dă din coate și scoate niște fraze îmbârligate bâlbâit, că încă nici el n-are habar (justificat, dealtfel) - dar e important că e întrebat. Unde ar putea duce asta, dacă nu doar în direcția asta?

Ăstea sunt doar unele din multele exemple, ca să nu aduc în discuție ce se întâmplă din anul 3 când dai de ezoteric și încep să se materializeze, cel puțin în mintea lui, părerile ce le-a auzit așa de des. Adevărul e așa - ai un om care într-adevăr se trezește într-o breaslă ce din cele mai vechi timpuri, cu șamani și alți vindecători, e privită în felul în care e. Da, e specială și e elitistă; dar întrebările ce trebuiesc puse aici sunt ce înseamnă asta pentru individ? CUM îl schimbă? Cum SE schimbă și în final, cum ajunge să se pună în relație cu ceilalți. Aici se vede valoarea unui om în cele din urmă, înainte să ai măcar de-a face vreodată cu el într-un spital.

Vezi tu, facultatea asta nu e doar grea pentru că e greu să-nveți la oarece materie, ci și pentru că ai datoria unei creșteri interioare și-a unei maturizări care nu e accesibilă absolut oricui - deși nu e pentru toți, după modul nostru de-a fi, ei ar trebui să creadă că ba da.
Read more ...

Medicina (generală?!)

5.11.13
E o problemă de moțivatie.

Din ce văd, tot ce e, ține de cât de mult o vrei. Greu? Deloc. E doar mult. Ah, că ți-e frică, de succes sau de rateu, sau că ți-e lene, e inevitabil. Toți avem prostia asta. Cum reacționăm e ce face diferența. Așa că greu? Nu.  Doar cât ești de dispus să faci și cât de departe vrei să mergi. Știu că-i o poveste nemuritoare, știu că ăstea sunt lucrurile pe care în ultima vreme le auzi din toate direcțiile și de pe toate gardurile, dar e un clișeu atât de adevărat! Și măcar dacă s-ar aplica doar aici, dar e ceva știut de când lumea, la propriu, dar ceva ce ignorăm prea mult. Nu știu care e explicația, nu mă prefac că am răspunsul, dar e evident că uităm cum se face. Lejeritatea cu care primim tot, două, trei taste pentru nu contează ce vrei să afli, pastile să slăbești, pastile să-nveți mai ușor, oameni peste tot care-ncearcă să-ți vândă ultima chestie să te-mbogățești peste noapte, să ai totul cât mai de-a gata, toate ăstea ne duc către lipsa de motivație care e pandemică văd că. Așa că, zi-mi, cum poți crede că orice e greu atunci când tu nu îți aduni suficientă forță să mergi până la magazin? E la fel de grea ca orice altceva care cere ore multe, zilnic, dedicate. Să fii studentul ei, e să fii studentul oricărei alteia. Înseamnă concentrare câtă poți oferi și răbdare câtă poți strânge, nu abilități deosebite, o predilecție spre - care deși ajută, de obicei lipsește - sau alte mituri care există și circulă de ici, colo. Înseamnă doar un om care s-a decis și rămâne la ceea ce vrea.

Primul pas e cel care te mănâncă de obicei, nu? E cel care se zice că dacă-l faci, ți se rezolvă greutățile. Adevărul ce-l știu în momentul ăsta e că nimic nu se compară cu lupta pe care-o ai în fiecare zi, de fapt. Per aspera ad asta, nu?! Entuziasmul nepierit contra comodității, dorința de mai mult împotriva nevoii de un respiro, sentimentul scopului versus îndoiala zilnică; se întâmplă mai des decât te-ai aștepta să fie mai puternic partea a doua, dar știi cum e când maine e o zi nouă - reiei. Și atunci primul pas e cel mai al naibii - pentru că trebuie să-l faci în fiecare zi.

Dar asta e puțin incorect. Pentru că da, oricine cu destulă voință poate termina școala asta. La fel ca peste tot, e câte unul care te mai lasă să treci, e câte unul care te ajută și cumva cumva iei 5ul. Nu e corect, dar cu asta ne confruntăm și în final cred că e utopic să zicem că toți pot face doar ce își doresc. „Cine nu vrea să fie aici n-ar trebui să ocupe locuri degeaba” e greu de realizat într-un loc pe planeta asta unde ai opțiunile la fel de limitante și strâmte ca gaura unui ac.

Ce înseamnă deci să fii student la medicină? dacă mă-ntrebi pe mine, e să perseverezi.




Notă importantă: Ce zic acum e valabil pentru cine nu a avut probleme la trecut bacul și a reușit să scape de-o admitere. A doua e de fapt primul pas teribil de greu care-odată trecut, felicitări! mai ai o viată de așa ceva!
Read more ...

Prima lună...

9.11.11
Cam de 5 săptămâni am început medicina și acum că perioada de acomodare e cam gata și scuza asta s-a consumat, voi încerca să vă relatez și vouă câte ceva despre ce se petrece la noi. În primul rând, conform tuturor, înveți de rupi. Deși cred că e impropriu spus de către cineva neavizat -  acel cineva chiar nu are habar cât de mult e de fapt! E enorm cât se ni se cere și asta din primele zile.. Zic eu că abia aștept să văd cum va fi mai încolo, dar cred c-o să ajung să îmi vină să mă urc pe pereți. Așa că.. pentru cei care, nu zic din nefericire pentru că nu cred asta, vor să vină la medicină: aveți în vedere faptul că veți fi solicitați. Totuși asta n-ar trebui să fie o problemă pentru cineva care dorește să se considere student! Impresia mea generală despre cum merg lucrurile pe aici e chiar foarte bună. Surprinzător de bună chiar! Materiile sunt lejere-n primul semestru; demne de menționat sunt anatomia noastră cea de toate zilele, biocelul (biologie celulara si moleculara), biofizica si regretabil, o informatică denumită pompos biostatistică. De o chestie ziceam și eu în sfarșit că scap la medicină și iat-o că mă bântuie. E puțin frustrant. Dar eh! ne conformăm. Mai avem unele care nu primesc prea multă atenție, cum ar fi bioetica, istoria medicinei, științele comportamentului, limbi străine și chiar sportul - nu zic că nu-s importante, doar cu un accent puțin mai slab pus pe ele. Bine, nu istoria medicinei; stimabilul profesor e inimă și suflet pentru materie și merită respect, printre altele și pentru asta. Anatomia e o bijuterie! Papi e noul meu partener de joacă cam de-o lună încoace și angiologia şi nervii spinali. Dar e absolut fascinant, dacă faci medicina din motive pure; dacă nu, va fi cel mai mare chin intelectual și emoțional ce-l poți suporta, în special dacă-l ai pe genialul domn Briciu ca profesor. Și nu folosesc termenul deloc în mod exagerat sau inapropriat. Cunoștințele ce le are acel om, modul în care le expune și micile pauze să ne verifice atenția cu câte-o povestioară, două sau poate cu vreun banc.. sunt de admirat! Te face pur și simplu să vrei să i le smulgi din minte și să ți le însușești.. E o plăcere să mergi la Lucrarea Practica, altminteri laboratorul, de anatomie - dacă știi de unde pleacă, unde se inseră, ce face, cine-l inerveaza și irigă pe, ei bine, oricare dintre mușchii ce trebuia să-i studiezi. Dacă nu, Dumnezeu să te-aibe în pază! (Așa ca o mică paranteză, țin să menționez că în sfărșit am avut și eu onoarea să mă folosesc de „materialul didactic cel mai nobil” și să disec o parte din membrul superior, anume antebrațul. Doamne ajută la mai mult!) Despre cadavrul în prezența căruia ne aflăm la LP multe nu vă pot spune: atât că nu e așa de speriat precum cred toți. Mirosul e foarte suportabil. Examinarea, deși ar părea că nu, este constantă. Nu la fel de evident ca la un seminar recapitulativ, dar prin mici subtilități, e observabil cine a reușit să citească sau nu. E un subiect superb, ce merită studiat pe îndelete și pentru care trebuie dedicată multă vreme. Dacă nu pentru bazele tuturor cunoștințelor unui medic, bunăoară(trademark Briciu) anatomie atunci pentru ce?! Cât despre celelalte materii, pe viitor. Până una alta, de reținut e că sunt foarte mulțumit de cum au decurs lucrurile și că să meargă tot așa ar fi brici.. (get it?!)
Read more ...

Medicinist..

28.7.11
Oficial sunt medicinist. Student al Facultății de Medicină din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu” și sunt tare mândru. De-acum pot zice c-a început ce e important - pentru mine. E absolut genial. Admiterea - acum un an ma plângeam că vine bacul. Doamne ce prostalău eram! Oricum, e un sentiment foarte frumos, să culegi fructele după ce te-ai ocupat de plantă tot anul - absolut superb și foarte satisfăcător. Dacă ar fi să comentez, admiterea a fost destul de grea.. pentru mine chimia puțin mai mult ca biologia, nu pentru ca ar fi mai grea, ci pentru că nu m-am pregătit la fel de bine. Dar eh, e perfect așa cum e. După cum ziceam, medicinist! și-am primit și cămin. Eh?! În orice caz, situația-i bună și pe 3 octombrie începe visul de 6 ani. Aș vrea să le mulțumesc alor mei, lui Dumnezeu și tuturor celor care m-au susținut (întotdeauna am vrut să zic.. ei bine, să scriu asta!). Presupun că-i greu să faci 6 ani de facultate și mă gândesc că secretul tuturor e determinare, perseverență și o bună porție de „dacă alții pot, păi eu de ce nu?!”. Sper c-o să fie destul și Doamne-ajută! Acum apropo de bac - a fost ușor. Și nu o zic să par un elitist înfumurat sau știu eu ce, doar că 6-le (care se pare ca azi e număr magic) era ușor de luat! Așa că nu ii mai ascultați pe cei care vă zic că n-a fost corect. Oricum aveam nevoie de o triere mai bună. Mă bucur că în sfârșit a avut loc.
Read more ...