Deci adevăr...

19.12.10
Ideea e, în fapt, că nu există un adevăr general. Adevărul absolut e o noțiune și ceva ce nu poate fi atins. Și acum mie personal îmi zboară gândul la chestii care în accepțiunea generală sunt importante: fizica, biologia, chimia, religia; chestia asta se aplică la toate nivelurile. Adevărul e că nimeni nu deține adevărul. E interesant și puțin paradoxal că efectiv singura constantă, care vasăzică singurul adevăr, e că totul se schimbă. Un alt mod de-a zice că nimic nu rămâne la fel, deci un adevăr corect acum, poate peste 5 minute devine... eronat. Fizica explică tot ce vedem și simțim, dar se oprește la atom. Cea clasică cel puțin. Deci Newton avea dreptate ce-i drept, într-un punct de referință, dar când s-au schimbat variabilele, deja nu mai avea niciun sens mărul care cădea. Deci vorbim despre un adevăr.. relativ. Ceva ce merge și se potrivește, dar până la un punct. Sunt o groază de astfel realități. „Nu-mi place fața ei.” - nu prea contează; cuiva îi place, adică realitatea e altfel pentru el. Și dacă ar fi altfel, ar fi inutil să trăiești. Deja ești copia fidelă a altcuiva din trecut, așa că dacă ai avea exact aceleași idei și ai percepe lucrurile exact la fel, ai fi un consum inutil de energie vitală. Să gândești liber, să fii original și să te lași condus de rațiune. E a naibii de importantă rațiunea asta. Încetează să reproduci ce ai auzit nu știu pe unde și formează-ți propriile păreri sau dacă ești de-acord cu cea a altcuiva, argumentează și nu mai lăsa idei așa să plutească în aer! Deschide-ți orizonturile! Lasă naibii nora mamei, sau fata tatălui sau mai știu eu ce și ocupă-ți timpul cu altceva mai productiv... ceva ce nu are șanse așa mari să-ți transforme creierul în fleașcă! Asta să-ți fie realitatea! sau măcar una din ele. Asta e realitatea mea. Se aseamănă vreun pic cu-a ta? Până una alta, nu-i așa că-i drăguț?






P.S. Asta merge pentru toate tipele care vor să le menționez pe blog. Realitatea pentru voi să fie ca aici scrie numele tău!
Read more ...

Deci dezamăgire...

27.11.10
Urăsc să fiu dezamăgit. Nu îmi place nici să dezamăgesc; sunt genul de om căruia îi place să se țină de cuvânt și pentru asta mă aștept de la toți ceilalți să fie exact la fel. Sunt pretențios, foarte! și destul de superficial să cred că toată lumea e ca mine; dar nu e așa, aș zice din păcate (deși ar fi destul de egocentric din partea mea să cred că sunt varianta mai bună decât ceilalți), deci nu e din păcate că nu sunt mai mulți ca mine - e din păcate pentru că nu sunt mai mulți a căror cuvânt să aibă valoare. Și nu e vina lor. Asta e evident. Când ești crescut între niște oameni care nu au valorile ăstea (aici cea de încredere, pentru că la asta se rezumă până la urmă și chestia cu cuvântul) ai foarte puține șanse să nu ajungi și tu așa. De ce e boldat șanse? Pentru că e un lucru extraordinar de important, esențial în orice: afaceri, un loc de muncă bun, prieteni (cât de prieteni pot fi ei), modul în care te porți, deci educația. Nu știu, toate chestiile ăstea sunt foarte bine conectate între ele; e teribil de complex. În mintea mea, absolut tot ce ține de comportamentul, acțiunile și gândirea unei persoane e strâns legat, ca un domino. Domino al cărui piesă de plecare e, evident și indubitabil, copilăria. De aici, evident educația, care apoi duce la decizii în anturaj, în religie, în mentalitate și absolut tot ce poate deriva de aici. Și aici îmi vine un exemplu în minte pentru părinții care își tratează copiii într-un mod oribil. Să zicem că modul în care îți tratezi copilul (și aici se poate extrapola până la cei de 17-18 ani cărora le place să corupă) e o piesă de domino specifică unui joc cu piese asemănătoare. Dacă încontinuu îl dezamăgești sau îl minți sau îl descurajezi să facă orice important sau ce i-ar plăcea, asta va atrage după sine un comportament identic și practic creezi un monstru. Poate puțin exagerat folosind cuvântul ăsta, dar sensul e bun. Un monstru care din punct de vedere emoțional e sterp. Care e imun oricărui sentiment, pentru că trăind într-un loc în care ești tratat în acest mod, sentimentele bune cum sunt fericirea, iubirea și celelalte clișee după care tânjim cu toții devin necunoscute și intangibile. Eh! Succes, prietene care citești asta și te recunoști în a-ți depăși condiția! Cât pentru restul, revin la dezamăgire. Aici e practic vorba despre chestia cu așteptările, de mai devreme, de luna trecută, doar că acum eu sunt cel cu așteptări. Nu-mi convine foarte mult, dar sunt om și e-n firea omului să vrea ceva de la oricine. Nu-mi plac persoanele care se dau a fi ceea ce nu sunt, deci persoanele care mint. Nu-mi place deloc când am părerea despre cineva că mi-ar fi amic, cunoștință apropiată, cum ziceam altă dată, pentru că asta e impresia pe care mi-a lăsat-o, dar care de fapt nu prea vrea nimic de-a face cu mine, cel puțin nimic mai mult decât vorbit pe mess. E ridicol sincer! Nu-mi place când cineva spune că face ceva, că te ajută și apoi te lasă în aer fără nimic! Fără ca măcar să-ncerce! Cu așa ceva, în schimb n-am mai avut de-a face demult, pentru că nu am obiceiul să cer lucruri de care chiar am nevoie altora. E de fapt chestia că oamenii mint! Întotdeauna. E o chestie pe care-o auzi în seriale, dar care se aplică în realitate! Oamenii mint și astfel te dezamăgesc într-un hal fără de hal! Și trebuie avut grijă. În fine, mie mi se pare că cel mai bine să-ți inhibi imaginația și să nu te aștepți la nimic de la nimeni; așa n-o să ai de ce fi dezamăgit! Sper ca voi să aveți asemenea persoane, în care să puteți avea încrederea să nu vă dezamăgească, pentru că sunt rare! În final vă voi lăsa să fiți încântați de această performanță magnifică: Andrea Bocelli - Ave Maria
Read more ...

Deci saturație...

10.11.10
Nu, nu vă gândiți la saturarea din punct de vedere chimic. E vorba despre cât de sătul sunt. Sunt sătul de starea în care s-a ajuns - cu noi, cu tineretul (sună puțin clișeic, dar din nou, un clișeu devine, doar pentru că este adevărat sau prea folosit; aici, adevărat!). Ce naiba s-a întâmplat? Aici chiar nu înțeleg și cred că am nevoie de ajutorul unui psiholog să înțeleg sau cel puțin cineva cine poate să-mi explice de când faptul că ai un lanț mare de argint, mușchi mari, c-asculți manele, dar și ultimele piese haus și că te dai important... de când te fac chestiile ăstea o persoană de valoare? Pardon... cu valoare! Ce naiba înseamnă valoare? De când naiba toți proștii și toate curvele devin obiectele admirației noastre? Adică, de unde până unde?! M-am săturat până peste cap de toți băieții răi care sunt „tari frate!” și sunt „șefi” și după care mor și se dau în vânt toate proastele. Și acum cineva care are minte în cap probabil zice în gândul său „Păi știu ce zici, dar nu e vina lor, ce să le faci dacă așa au ajuns?”. De ce te mai chinui să ai copil, dacă știi că va trebui să pleci în Spania și să-ți lași copilul să devină un idiot incompetent? Că nu-i așa mare alocația în România, să merite. Chiar îmi pare rău, când mă gândesc la așa ceva, la cum o să ajungă să arate țara în ritmul ăsta.. și nu vă gândiți că aș fi ceva activist ciudat, zic țara pentru că nu se întâmplă doar în orașul de unde sunt eu - e general valabil. De ce ar crede vreodată cineva cu mintea în regulă că Guță e un model de admirat!? sau Diaconescu.. Badea mai merge, că mă face să râd, dar prietene, hai și folosește-ți puțin creierașul, nu doar mușchii și vezi odată că nu faptul că ai 250 de lei în buzunar te face să fii valoros; sau dacă ai 40 de centimetri la braț (40 de centimetri, de care dacă te-ntreb ce-nseamnă, habar n-o să ai; sau cel puțin e slab probabil. Ceea ce e foarte probabil e c-o să râd dacă zici diametru.). Fața frumoasă sau mușchii mari n-o să te ducă prea departe după liceu și cu cât conștientizezi asta mai repede cu atât mai bine. Dar uite-mă, cum iar am impresia că toți suntem la fel de inteligenți și că raționăm în același fel. De fapt, poate că mușchii ăia o să te ajute, cândva, în viitor; e nevoie de oameni care să ne muncească pământurile și care să ne construiască blocurile și casele, până când vor fi înlocuiți de roboți. Mă enervează cocalarii de-mi vine să-mi smulg părul din cap! Știu, o să pară că am ceva ce mă face să mă simt inferior sau că simt nevoia să-mi impun superioritatea intelectuală - poate, deși cred că nu. Ideea e că mă enervează când îi văd umblând așa de siguri pe ei că sunt buricul pământului și cum cred ei că toate li se cuvin. Cine e așa fățarnic? Cine le dă dreptul să facă așa ceva? De ce nu ia lumea ca exemplu oamenii care au succes în cariere adevărate, nu în cântatul la nunți și datul din fund pe Taraf?! De ce să nu iei ca exemplu pe-un tip ce-a câștigat Nobelu'? sau pe-un tip care s-a chinuit vreo 30 de ani să-și construiască un imperiu în afaceri? Știu că e mult mai mult de lucru decât să câștigi la Lotto sau să faci ca Becali și să primești moștenire tot ce ai, dar fără muncă așa ușor te plictisești de bani. E la mintea cocoșului și dacă nu-ți dai seama de asta, îmi pare rău, o să vezi când o să ai parte de ei. Ce mă stresează e și când aud habarniști vorbind despre chestii cu mult peste nivelul lor, încercând să pară mai intelectuali. Înțeleg într-o mică măsură de ce ar face asta: în grupul lor abordând subiecte pe care nu le înțelege nimeni și părând că știe despre ce vorbește, habarnistul nostru va căpăta un oarecare respect pentru că e„inteligent”. Dar e atât de fals și personal nu știu cum suportă chestia asta. Eu aș înnebuni! Să împrumut (aici a se înțelege „fur”) ideile altuia și să le tot țin pe ălea cu toată lumea, fără frică de faptul că devin un papagal care nu mai știe vorbi despre altceva, mi se pare pur și simplu absurd! E absurd să te crezi valoros, când de fapt doar tânjești pentru 5 minute de glorie, e absurd să iei ca modele în viață pe toți cretinii care apar 3 minute la TV într-un videoclip și pe toți cei care au averi „de carton”, e absurd să te crezi mult mai deștept decât ești sau să încerci să pari așa. E absurd să fii un cocalar și-atât.. Cum te îmbraci nu contează până la urmă.. sau dacă vrei să ai un corp ca de model masculin sau ce muzică asculți! Doar atât, folosește-ți mintea, că de-aia ți-a dat Dumnezeu așa ceva! Până una, alta, celor care nu au nevoie de aceste sfaturi, vă adresez acest banc:
               Doi vulturi stăteau pe marginea unei prăpastii. Primul zice: „Mă crezi că te-mping?”. Și l-a împins.
Read more ...

Deci nu știu...

9.11.10
Se pare că am așa zisul „writer's block”, adică pur și simplu stau o jumate de ora cu mâna pregătit pe tastatură să scriu ceva și nu-mi vin cuvintele. E puțin penibil, dar asta e, toți avem momente în care nu avem niciun pic de inspirație; doar că la mine s-a extins pe durata întrgii săptămâni. Lipsă de inspirație în viața mea, adică nu e nimic despre ce să-mi pot face o părere elocventă, demnă de postare aici, deci de împărtășit cu voi. Cred că am făcut o mică eroare tactică, făcând postările anterioare atât de generale încât să cuprindă absolut tot, astfel încât orice fel de sentiment mai complex se poate reduce la chestiile de dinainte. E amuzant! Eh, voi găsi eu pe cineva să mă inspire și să pot scrie ceva. Dar asta nu înseamnă că toți sunteți ca mine, așa că dacă vreunul dintre voi are vreo opinie, câtuși de nesemnificativă ați zice că e, vreau s-o citesc (observați „citesc” aici, adică s-o scrieți p-aici într-un comentariu sau pe propriul blog)! Vreau să știu cum gândiți despre diversele lucruri, după cum ziceam, chiar dacă e vorba despre o picătură de ploaie care se lovește de suprafața unui lac și-i perturbă liniștea. De asemenea sugestiile sunt binevenite: despre blog, în principiu ca și conținut, dar nu numai, și despre orice altceva! Mersi în prealabil!
Să nu credeți că vă las fără banc:
                O rață merge-ntr-un bar și întreabă barmanul:
               „Aveți pâine?”
               „Nu.”
               „Aveți pâine?”
               „Nu!”
               „Aveți pâine?”
               „Nu, nu și nu! Dacă mă mai întrebi o dată dac-avem pâine, îți iau ciocul și ți-l bat cu cuie de tejghea!”
               „Aveți cuie?”
               „NU!”
               „Atunci, aveți pâine?”
Read more ...

Deci luna...

6.11.10
A trecut o lună. Hmmm, nu mă așteptam să meargă așa de bine. Mulțumesc celor care mi-au citit postările (cap-coadă, sau dacă nu, măcar jumate) și celor ce-au comentat sau mi-au zis părerea în persoană și sper că voi reuși să găsesc alte chestii pe care le urăsc despre care să vă povestesc. Ha! Merci! Weekend plăcut!
Read more ...

Deci presiune...

2.11.10
Mă enervează presiunea de grup, așa zisa „peer pressure”. La culme. E cea mai proastă chestie din lume și dacă te lași ești un om slab! E greu - să faci față celor 30 de oameni care-ți sar în cap dacă faci ceva ce nu le convine. E greu dacă ești genul care pune pe prim plan popularitatea și cât de mult te plac alții. Desigur, asta e altă mârșăvie; personal nu m-ar putea interesa mai puțin părerile altora (poate dacă sunt bune... hah!) despre mine. E aiurea, să îți ghidezi viața după ce cred alții. E o prostie, asta e! Și chiar nu pot înțelege de ce o fac unii?! Compensează pentru lipsa de afecțiune de la părinți sau cum vine asta? Ce duce pe cineva până la punctul în care ar schimba orice la el doar ca să nu fie privit ciudat de alții? De unde vine insecuritatea asta? E de înțeles când ai 13, 14... poate chiar 15 ani, dar după asta e chiar ciudat. Adică mi se pare o anomalie (ceea ce e puțin paradoxal pentru că aici tocmai pentru asta pledez) să nu ai încredere în tine însuți. Desigur, e o chestie universal întâlnită, dar mult mai bine conturată la noi în țară, în special în orașele mici, ca cel în care locuiesc eu, unde dacă în accepțiunea generală e bine să porți eșarfa verde și o porți pe cea roz, ești un ciudat care trebuie neapărat marginalizat. Urăsc când se întâmplă așa ceva. Urăsc spiritul de turmă care se formează peste tot. De ce trebuie neapărat să faci ce zice toată lumea? Doar pentru că „așa se face”? Pentru că așa a zis cineva, cândva și de atunci toată lumea face la fel? Pentru că dacă vecinul își ia mașină nouă „apăi și eu tre' neapărat să-mi iau! Da' cum?!”. Ah, ce frumos se reduce absolut orice sentiment la invidie, mândrie sau chestii din-ăstea elementare. Deci spiritul de turmă practic vine din invidie, pentru că astfel, toți sunt pe plan egal. E un fel de comunism la o scară mult mai redusă: același lucru pentru toată lumea și dacă nu ești de acord vei fi pedepsit! E foarte des folosită la noi chestia cu presiunea, mult prea folosită. Eh! cel mai elocvent și, totuși, simplu exemplu e la școală (cam toți am trecut prin asta, fie c-am fost cei care vroiam sau cei care nu vroiam) când cineva se hotărăște să plece de la școală și ca să evite încă o absență încearcă să convingă cât mai mulți colegi să plece. Prima dată se vor alătura cei care chiar vor să plece pentru diverse motive, apoi li se vor alătura cei care-o fac pentru aparență, să nu fie diferiți și în final, rămân cei care nu vor să plece. Aici începe acțiunea grupului, care va recurge la orice metode pentru a-și impune legea; prima dată la rugăminți, apoi la argumente logice, după părerea lor („haide că toți mergem! și așa nu ai nevoie de ora de religie și să nu ne pună absenți!”) și apoi cu batjocură. În fine, aici totul e normal, așa se petrece peste tot și e normal să meargă așa, pentru că omul e un animal foarte egoist care va căuta și exploata toate mijloacele posibile pentru a obține ce își dorește; ceea ce nu e normal e că majoritatea persoanelor vor ceda când se va pune presiune asupra lor. Mă gândesc că asta sigur are ceva explicație frumoasă și pompoasă din punct de vedere psihologic, dar după părerea mea, pur și simplu sunt niște oameni cu caracter slab - genul de oameni care se lasă conduși de alții. Și e bine, pentru că în lume sunt oameni care pot conduce și alții care se vor lăsa conduși, dar măcar propria-ți persoană trebuie s-o poți controla și să-ți poți impune limite! Ce mă străduiesc eu din răsputeri să zic aici e că trebuie să fii diferit! Instinctul ăla ce vine din sistemul limbic să urmezi pe alții și să te conformezi trebuie inhibat, că de-aia ai un neocortex așa mare și frumos - ca să poți crea și să fii original! Așa că, nu vă mai lăsați conduși de alții... stați fermi pe poziții și luptați când știți c-aveți dreptate! Din păcate curajul e ce se inhibă la noi, fiind înconjurați numai de oameni care sunt „șefi și cu valoare”, pe care trebuie să-i asculți altfel ți-o capeți (aici a se citi cu intonație ironică). Deci, ce vă recomand eu e curaj! Curaj să vă exprimați că d-asta aveți gura! În final, vă voi da ocazia să va destindeți puțin înainte de a analiza ce-am scris eu p-aici cu acest banc pe care mi l-a spus o fostă colegă și amică dragă mie:
                 „ Intră porcușorul agitat într-un magazin și întreabă:
                  - Aveți carne de pește?
                  - Da.
                  - Dar de porc, aveți?
                  - Păi, nu..
                  - DAR EU CE SUUUUNT?!?!?”
Read more ...

Deci e absurd...

27.10.10
Urăsc persoanele absurde! Pur și simplu mă omoară, când văd sau aud o persoană absurdă. Îmi place să mă consider o persoană condusă de rațiune, nu de sentimente sau idei preconcepute, așa că îmi e greu să găsesc rostul sau raționamentul persoanelor absurde. Aici sunt mai multe exemple elocvente pe care le-aș putea da și voi începe cu persoanele care într-o discuție în contradictoriu, când văd că pierd, vor folosi orice fel de metodă să te oprească din a le dovedi teoria greșită. E foarte frustrant, atât pentru persoana care face chestia asta, cât și pentru cea cu care poartă conversația. Înțeleg că ai o părere și vrei să fii ferm pe picioare, dar totuși, schimbarea e buna în cele mai multe cazuri. O perspectivă largă și deschidere spre a-ți schimba părerea te poate duce departe. E foarte iritant când crezi că aproape ai convins pe cineva că ce zice e greșit și dintr-o dată te trezești cu un: „Băi, inteligentule, ia mai du-te cu teoriile tale de-aici că mă plictisești!”(normal, am exagerat puțin, dar esența cred eu că s-a păstrat), pentru că nu vrea să recunoască că n-are dreptate. E absurd! Deci ce e de reținut: dacă e posibilitatea ca atunci când într-o discuție în contradictoriu, să nu fii destul de bine informat sau să ai o opinie doar puțin eronată, amână conversația până clarifici totul în mintea ta sau fii pregătit să îți schimbi părerea, pentru a nu fii agasant. Adică, doar dacă cumva asta ți-e intenția; atunci poți continua fără nicio problemă!
Un alt exemplu, după părerea mea apropriat subiectului, este absurditatea unor, sau a majorității, părinților, care din prea multă dragoste și zel în a-și proteja copiii, le impun niște limite exagerate. E normal să vă iubiți copiii și să încercați să-i protejați, dar totul trebuie făcut cumpătat. E foarte ușor de a trece într-o extremă a inepției în momentul în care ne aflăm într-o poziție cu putere și acest lucru trebuie evitat cu orice preț; din complezență, inerție sau doar din cauza obișnuinței unii părinți nu mai realizează când o duc prea departe și nu doar copiii au de suferit după asta - încetul cu-ncetul, relația dintre ei se răcește. Deci totul trebuie făcut cu moderație. E totuși curios modul ăsta de a privi lucrurile: să-ți ții copilul în casă și pe carte foarte mult, pentru că trebuie să fie pregătit pentru viitor. E de înțeles pentru fazele de început, ciclul primar, gimnaziu, dar liceul e perioada de relaxare. Cel puțin primele 3 clase de liceu; trebuie, după părerea mea să stea cu nasu-n carte în gimnaziu, doar pentru stilul pe care și-l poate forma, pentru a nu i se mai părea o povară învățatul, să se obișnuiască cu el, dar din liceu chiar nu mai au nicio logică, obligațiile ăstea. Desigur, eu merg pe ideea că toți au doar note de 9 și 10 și se descurcă cu învățatul fără să le ocupe toata ziua. În momentul în care notele scad și e nevoie de ele, pentru facultate spre exemplu, atunci regula „cu biciul” se poate aplica. Dacă copilul se descurcă la școală bine, care e logica în a nu-l lăsa să facă ce vrea? Dacă copilul întârzie 3-4 minute, care e logica în a-l pedepsi? Punctualitatea e importantă, dar până la un punct! Sfertul academic cred că-i zice sau „quart d'heure toulousain”; până și în alte țări se aplică regula asta! Atât în ceea ce privește restricțiile de timp; nu înțeleg oamenii care nu le dau destui bani copiilor și în această categorie avem ca și caz particular oamenii avari care nu ar putea da bani nimănui. Care este scopul pe care-l ai în minte când îți propui să faci niște bani? Evident, în tinerețe e o mașină frumoasă, un apartament să scapi de-ai tăi sau o chestie din-asta superficială (zic superficială pentru că nu e o necesitate absolută de cele mai multe ori, ci mai mult un moft). Cu cât trece vremea, se presupune că ne maturizăm și că avem motive din ce în ce mai serioase: câștigăm bani presupun pentru a putea susține familia nou întemeiată și a îndeplini orice dorință a sufletului-pereche și mai apoi absolut orice dorință a progeniturilor. Ăsta e scopul final pe care-l urmăm majoritatea când vrem să câștigăm bani. Deci de naiba nu am da banii copilului? Ah! e tânăr și nu are experiență, așa că aproape sigur îi va risipi aiurea. Aici trebuie să intre în funcțiune educația pe care-o dăm copiilor! Dacă nu-ți educi copilul bine e problema ta, dar nu-l priva de, până la urmă, dreptul pe care-l are la bani (impropriu „drept la bani”, dar înțelegeți, nu?) și libertate! Ah, e o problemă de educație și asta. Aproape în fiecare caz, un copil va ajunge sa-și crească proprii urmași în același mod în care a fost crescut el, deci totul se rezumă la educație. Încercând să faci un părinte să-și schimbe părerea ia foarte mult timp și răbdare și ajutor din partea câtor mai multe persoane e posibil! E ca și cum ai încerca să înveți un câine bătrân trucuri noi. În fine, sper că nu vă regăsiți în categoria celor despre care vorbesc acum - nici ca victima și nici ca „agresor”(părinte) -, că această lectură e doar un exercițiu pentru mintea voastră, să vă imaginați situația în care s-ar putea afla cineva, cândva. Dacă nu, sper că v-am fost de folos în vreun fel. Vă las de această dată cu o bucată de umor puțin mai sec, dar amuzant pentru cine apreciază genul:
               Un dinozaur, un crocodil și-un pește intră într-un bar. Din păcate, barmanul a făcut preinfarct în dimineața respectivă, asa că niciunul nu a fost servit.
Read more ...

Deci îndemn...

26.10.10
Mă enervează cât de uneventful e viața mea în ultima vreme. Cam nimic interesant. Nimic să-mi capteze atenția sau despre care să scriu ceva meaningful, ceva semnificativ. Am nevoie de ceva ce să-mi stimuleze creierul, să mă facă să-mi pun în valoare faptul că am substanță cenușie-n creier! Ocazionala persoană mai săracă sufletește, ocazionala țață sau cocalar nu mă poate stimula să scriu ceva interesant, să-mi formulez o opinie foarte elocventă. E atât de ușor să fii prost. E pur și simplu prea ușor. Și asta atrage lumea, chestiile ușoare, simple, cu care nu trebuie să-ți bați capul ca să le înțelegi. E ușor să fii prost sau bârfitor sau orice altceva rău. Hmpf! Ar trebui toată lumea să facă un exercițiu - și dacă n-o să-l pună în practică pentru o întreagă zi, măcar să facă un exercițiu de minte și să își imagineze -: încercați, măcar pentru o zi să nu vă mai purtați ca niște copii tontălăi, ci ca niște ființe inteligente! măcar pentru o zi. N-aveți de pierdut! Poate-o să vă placă și rămâneți așa! Nu ne putem depăși condiția actuală, de țară plină de băieți răi și baștani și habarniști, fără niște oameni bine, care știu că nu Mercedesul face diferența. Așa că vă încurajez! Dacă puteți, sunteți capabili să gândiți... nu ezitați s-o faceți cât mai des!
Read more ...

Deci info...

20.10.10
Deci aici nu scriu doar de dragul de a scrie. Bine, poate e de dragul de a scrie, dar e și de dragul de-a mă exprima și de a-mi face cunoscute părerile. Dar nu e doar atât, sunt curios tu ce crezi? :)  Lasă un comentariu, povestește-mi! Explică-mi ce nu ți-a plăcut.. cu ce ești de acord? De ce? Da, e ca o temă la română de pe clasa a 9-a, dar haide! Fă-ți creierul să exerseze și stoarce-l de niște linii pe care să le lași aici!
Read more ...

Deci prietenie...

20.10.10
Niciodată nu am avut nevoie de prieteni. Nu le văd rostul. Adică, da, sunt unele persoane de care ești mai apropiat și unele persoane care te cam enervează, dar niciodată n-am văzut rostul unor oameni care să fie un fel de suflet pereche. Se mai întâmplă uneori să mă-ntrebe cineva cum pot să rezist fără prieteni; așa simplu. Mă stresează la culme ideea de prietenie. Un străin total, care ți se pare că seamănă cu tine sau în care crezi că ai putea avea încredere, cu care stai mai mult de vorbă și de care te apropii emoțional, căruia încetul cu-ncetul începi să-i zici absolut toate secretele tale și toate planurile sau așteptările. Eu nu pot să pricep de ce ar face cineva așa ceva? Adică, bine, pot înțelege, dar nu înțeleg de ce nu își dă seama lumea că sunt inutili. E părerea mea, dar să v-o argumentez puțin. Într-o prietenie, de obicei, la început sunt toate bine și frumoase, persoanele în cauză se înțeleg perfect și nu există nicio problemă - până apare o diferență în caracter, până când una dintre persoane se gândește că poate face ceva fără problemă, pentru că așa a făcut de când se știe și calcă pe nervi cealaltă persoană. Pentru comoditate să le zicem X și Y. X se gândește, de exemplu, că poate să le zică altor persoane despre cum lui Y îi place de persoana Z, in secret. Y nu îi spusese lui X că e o chestie ce nu ar trebui spusă altor persoane, pentru că s-a gândit că e de la sine înțeles. Evident, e o chestie personală și de obicei nu se discută despre așa ceva cu alții, dar X e obișnuit să nu aibă restricții de genul ăsta. Y se va supăra și automat se va face o mică distanțare între cei doi. Va trece, pentru că X și Y sunt persoane iertătoare, se împacă și totul va fi uitat. Până la următoarea gafă. Pe când se va repeta toată povestioara asta de câteva ori, începe să apară tensiunea între X și Y. E inevitabil, pentru că prietenia e practic o chestie ce-o inventează oamenii pentru a-și spune secretele în confidențialitate unii altora, doar că nu e astfel înțeleasă de către toți. Deci încep să se tensioneze, încep să se sature de ceartă și să țină toți nervii îmbuteliați în ei înșiși, până la un punct când vor începe să se răzbune (e în firea omului și e o trăsătura universal întâlnită). De exemplu, X tot enervează pe Y și la un moment dat Y explodează și începe să povestească tuturor cele mai rușinoase povești despre X, drept răzbunare. E cea mai întâlnită situație, dar e cea mai aiurea. Și normal, nu e ceva ce trebuie neapărat să fie, dar e un exemplu, din multele posibilități și e o chestie care poate să rupă orice legătură, oricât de strânsă ar fi. E de asemenea o chestie la care ar trebui să te gândești înainte de-ați spune toate tainele unui necunoscut: la nervi toți oamenii se comportă irațional și VOR FACE ceva ce vor regreta. E unul dintre motivele pentru care nu e bine să îți destăinuiești cele mai ascunse gânduri unor străini și-apoi să te aștepți să nu zică nimănui (de obicei când sunt pus în situația de a nu mai vorbi cu cineva pentru că am enervat persoana respectivă sau m-a enervat, mă gândesc că la fel cum am trăit înainte să o cunosc, la fel pot trăi și după și cu siguranță nu sunt singurul ce gândește asta), pentru că nu va avea nicio remușcare când le va împrăștia altora. Așa că nu pot înțelege nevoia de prieteni, cu care să împărtășești totul, a unora. Pentru asta există familie (care sunt de obicei mai în vârstă, deci au capacitatea să vă dea sfaturi) sau psihologi, care sunt obligați să vă asculte! E amuzant, dacă stau să mă gândesc, că decât să dea niște bani și să riște umilința celorlalte persoane (pentru că la noi, să fim sinceri.. încă se crede că dacă mergi la psiholog, ești nebun!), mai bine se riscă cu niște necunoscuți, pe care-i numesc prieteni și care-i pot trăda în orice secundă. Acum nu vreau să creadă lumea că militez împotriva încrederii în alte persoane, Doamne ferește! eu obișnuiesc să am încredere în toată lumea, doar că alt tip de încredere. E bine să ai, după cum le numesc eu, cunoștințe apropiate, cu care să-ți mai petreci timpul liber: o bere, o petrecere, o discotecă; cărora să le ceri ajutorul când ai nevoie de ceva, pe care să-i ajuți când ai nevoie de ceva, dar după părerea mea, singurii prieteni în care poți avea încredere cu subiectele delicate din viață sunt persoanele din familie. De aici, aș continua la neîncrederea unora, pentru că știu că sunteți mulți, care nu aveți încredere în părinți - sau vă e rușine să vorbiți cu ei. Asta chiar îmi stârnește curiozitatea, pentru că nu pricep de ce. Și chiar nu înțeleg! Sunt cei care te cresc, care te iubesc necondiționat și care te ajută întotdeauna. Așa că de ce să nu le povestești orice? Ah! Nu înțeleg orice? Sunt puțin mai încuiați? Păcat! Dar nu se poate, din toată familia, să nu fie măcar o persoană care să te înțeleagă (acum, pornesc de la premisa că toți au o familie. îmi cer scuze că fac acest lucru, dar doar din acest punct de vedere știu ce vorbesc cât de cât; mă opresc aici pentru că se lungește prea mult cu părinții, deci altă dată). Prietenii, cum sunt văzuți de majoritatea, deci, după părerea mea, sunt inutili. Trebuie să fii o persoană foarte sensibilă să nu poți rezista fără să spui cuiva despre ce absolut tot ce simți. Ideea e că trebuie să ai grijă ce vorbești, cu cine vorbești și cu cine alegi să vorbești; cunoștințele apropiate pe de altă parte sunt foarte importante. Deci, așa cum spune unul dintre personajele mele preferate, House: „Oamenii mint!”, așa că nu trebuie să ai încredere cu toate secretele tale în ei. Familia e unică și de neînlocuit. O persoană mai e, în care ar trebui să poți avea încredere.. sufletul-pereche menționat anterior, care e doar un mod pompos de-a spune iubita (sau iubitul sau animalul de companie sau perna pentru unii asiatici). Despre iubită, animal de companie sau pernă, altă dată. Între timp, până se așază informația și-o digerați sau vă formați opinia, cu privire la ce-am scris, Porcușorul agitat vă va încânta din nou, de această în pădure:
                             „Porcușorul agitat prin pădure, în cireș, mânca prune. Vine ariciul și-l întreabă:
                               - Porcușorule, ce faci?
                               - Mănânc prune!
                               - Cum mănânci prune că ești într-un cireș?!?!
                               - MI-AM ADUS DE-ACASĂ!!!”
Read more ...

Deci mândrie...

18.10.10
Mă enervează persoanele excesiv de mândre. Adică, e de înțeles. Toți avem mândria noastră, orgoliul dacă vreți. Și e și normal. Și eu am. Iubesc să fiu puțin mândru și să mă mai laud uneori cu diverse prostioare. E acceptabil. Ceea ce mă stresează pe mine e când văd unele persoane care nu se pot abține din a încerca să uimească pe cineva sau să depășească pe cineva, într-un anumit domeniu. Nu totul e o cursă! Nu trebuie să fii chiar întotdeauna primul! Da, e bine dacă-ți place ceva, să excelezi, dar devine stresant când vrei să bați pe toată lumea la absolut orice. Sunt unele persoane care așa își educă copiii și mi se pare aiurea. Nu trebuie să exceleze la tot! O să înnebunească copilul de nervi pentru că are prea mult de lucru și de frustrare pentru că inevitabil va ajunge să fie prea mult pentru el și nu se va mai descurca la nimic. Eh! Aici deja intru la parenting issues la care nu mă pricep deloc. Deci persoanele excesiv de mândre. E aiurea când te afli cu un grup de persoane care discută despre diverse chestii, iau ca exemplu cumpăratul de haine pentru că mi-e la îndemână, deci despre cum își găsesc haine ieftine și ok prin oraș și vii tu, snobule, și zici că nu-ți găsești doar în Cluj sau mama naibii știe ce alt loc de genul ăsta. Nu se face așa ceva! Și asta am învățat-o the hard way, pentru că mi se aplică și mie. Sunt puțin snob, dar încerc să mă schimb. Și e nevoia de schimbare din ce-am văzut și ce-am auzit în ultima vreme. Lumea începe să se prostească și da, e un subiect vechi de când lumea și pământul, dar e nevoie de schimbare! Și aici nu mă refer doar la invidie sau mândrie, deși cam la asta se rezumă tot ce facem... e nevoie de-o schimbare de mentalitate! care poate începe cu tine! Nu mai arunca mizerii pe jos, când ai lângă tine un coș de gunoi! Dacă te bagi din greșeala în cineva pe stradă cere-ți scuze că n-ai fost atent, nu începe să înjuri în fel și chip și să mai și ameninți. Ăstea, la prima vedere nu țin de mândrie, dar dacă stai să te gândești mai bine, de fapt țin. Nu vrei să mergi până coșul de gunoi să arunci hârtia pentru că „Ce? Eu sunt prost? Alții nu o fac așa că și eu sunt șmecher și o arunc pe jos!”; sau nu-ți ceri scuze pentru că „doar fraierii își cer scuze”, nu? Tu dacă ești „șef”, n-o să-ți comenteze nimeni, nu? Asta e mentalitatea de care vreau să scap. De care trebuie să scăpăm adică. Mentalitatea de om sărac cu duhul și ținut mult timp sub semnul invidiei și al egocentrismului (dacă moare capra mea trebuie să moară și-a vecinului. Așa că trebuie să scăpăm de invidie și de mândria excesivă; duce doar spre pierzanie! (Ah filosofie și exprimare atât de.. ortodoxă!) Nu e ok și trebuie să respectăm un cod de maniere și conduită totuși, care înseamnă înțelegere mai bună între toți. Sau cel puțin asta-mi place să cred.. În final, vă voi lăsa cu această bucată de înțelepciune din partea porcușorului agitat:

                       Merge porcușorul agitat într-un restaurant și zice către chelner: „Preluați comenzi???”.. Chelnerul amabil, răspunde: „Da.”.. la care porcușorul: ”No, CULCAAAAT!”
Read more ...

Deci de ce?...

13.10.10
Urăsc oamenii cu prejudecăți. Mă enervează la culme când aud pe cineva zicând că o altă persoană e foarte foarte ciudată pentru că poartă pantaloni verzi și că are cămașa roz și cântă. Nu e problema ta! Nu te băga peste ea! Mă enervează când cineva va judeca pe cineva doar pentru cum arată, cum se-mbracă sau pentru ce a zis cândva, acea chestie scoasă din context. De ce sa judeci pe cineva? Cine îți dă dreptul să faci asta? Cu siguranță nu ești mai bun ca persoana pe care o judeci, deci de ce a-i face-o? Ah.. pentru că nu gândești - pentru că ești subiectiv.. pentru că în mintea ta ești mai bun ca cel pe care-l judeci... E vorba despre un „tu” general. Fiecare dintre noi facem chestia asta, neintenționat, în fiecare zi. Judecăm în neștire, pe toți pe care-i vedem. E destul o privire să îți faci o idee în minte despre o persoană. „Arată-mi cum te îmbraci să-ți zic cine ești” e o mare prostie! E doar o chestie inventată de cei prea superficiali să denigreze alte persoane, care nu le convin. Aspectul, deși are o greutate mare în balanță cu orice, ar trebui să aibă cea mai mică importanță! Personal, nu aș fi pregătit să fac un schimb între o persoană cu care pot discuta ore-n șir despre orice, cu o blondă frumoasă cu care cel mai adânc subiect de discuție pe care-l pot atinge este cât de adâncă ar trebui să fie piscina vilei viitorului ei soț (aici nu fac referire că blondele ar fi mai sărace sufletește, Doamne ferește! dau blondele ca exemplu pentru că le găsesc extraordinar de atrăgătoare). E o pierdere incredibilă! fiecare persoană despre care ne facem păreri pripite. E o pierdere pentru că ar putea deveni un prieten apropiat, o relație de care te poți ajuta în viitor sau chiar iubirea vieții tale! Da, e bine să dai o șansă oricui chiar și din motive egoiste. Niciodată nu știi ce poți descoperi! Acum, nu mă înțelegeți greșit. Când zic „Dă-i o șansă!”, nu mă refer la persoanele care nu se știu exprima de atâta incultură, deși până și ei pot avea un dram de astfel de merit, mă refer la persoanele care fac o proastă primă impresie, din greșeală, din cauza circumstanțelor sau din principiu. Spun din principiu, pentru că poate este persoană ca mine, care intenționat face prime impresii, doar pentru distracție. E important să vezi dincolo de aparențe, pentru că proverbele au dreptate și există unul pentru acest caz („Aparențele înșală!”). E esențial să nu te lași prostit de aparența primei impresii, care poate fi una proastă, pentru că ai putea fi surprins de cât de greșită era părerea ta! În concluzie, aspectul fizic, opiniile politice, religia, muzica ascultată, vestimentația sunt niște criterii superficiale, care n-ar trebui să ne dicteze cu cine vorbim; sunt detalii importante, dar nu pentru această situație. Voi încheia acum, spunându-vă că se pare de fapt, contrar credințelor generale (tocmai îmi dau în cap cu chestia cu proverbele fiind adevărate) și a proverbului, că tot ce zboară se mănâncă!
Read more ...

Deci călătorie..

13.10.10
Iubesc să călătoresc. Și aici intră orice. Călătoria cu microbuzul până în Cluj mă încântă. E o senzație genială, cea de a călători! Într-adevăr, e greu, ținând în minte cât de puțină răbdare am, să spun că-mi place parcurgerea drumului în sine. Iubesc destinațiile și tensiunea aia fix dinainte ca șoferul să zică „Eh! Am ajuns!”. Mă distrează de fiecare dată, acea persoană cu chiar mai puțină răbdare ca mine, care știu că în momentul când ne vom da jos, va săruta pământul sau va dansa de fericire că s-a terminat drumul. Nu am călătorit foarte mult în afara țării, am văzut doar câteva orașe mai importante, dar sunt superbe! Și iubesc că te întotdeauna faci o comparație cu locul unde trăiești tu sau locul mai special lângă care trăiești și, depinzând aici de persoană, întotdeauna locul vizitat e ori mult mai frumos, ori mult mai rău. Clar, cei care spun că e mai rău o fac din invidie sau un alt complex oarecare ce nu-i permite să admire și să admită frumusețea ce-l înconjoară.

Iubesc Parisul! E incredibil! Arhitectural, e uimitor! dar iubesc atmosfera generală a orașului. Sute de mii de vizitatori în fiecare săptămână și totuși e atât de liber și relaxant. Francezii sunt atât de relaxați. Tânjesc după atmosfera aia. Nu ai cum să nu te simți bine când plimbându-te pe străduțele ălea înguste, cu magazine de-o parte și de alta, observi că lumea din jurul tău are o privire fericită. Parcă starea respectivă plutește în aer! E genial. Evident, am fost și am vizitat toate obiectivele ălea importante: turnul, muzeul, castelul, catedralele, râul, bulevardul. Ah bulevardul, l'Avenue des Champs-Élysées! Ce magazine, ce lumini, ce priveliște, ce oameni! Și arcul în capăt. E o imagine incredibilă ce rămâne gravată în memorie pentru totdeauna! They're everything they are made out to be! Știu ce vă gândiți acum: „Eh! Ce poate fi așa special? E ciudat tipul ăsta, nu știu despre ce vorbește!”. La fel ziceam și eu când îmi povestea mie cineva despre un loc pe care l-a vizitat și l-a impresionat. E exact așa! Iubesc străduțele înguste, cu diverse magazine care conțin inutilități, lucruri pe care pur și simplu nu le poți folosi la mai mult decât la a le ține drept suveniruri sau a le face cadou, dar care le dau un șarm aparte. Îmi place la nebunie când mai am câte un random encounter, o interacțiune accidentală cu câte o persoană străină pe stradă și intrăm în vorbă despre nimicuri, pentru 2-3 minute, apoi trecem mai departe și rămânem cu memoria puțin vagă și misterioasă despre o persoană foarte de treabă, uneori foarte atrăgătoare, pe care am văzut-o „atunci, demult, pe-o stradă din Paris”. Îmi place mirosul pe care-l emană toate restaurantele care au o terasă pe o jumătate de metru de trotuar, terasă formată din 2-3 mese și-o franțuzoaică tipică, singură, cu pachetul de goloaze, o brichetă și-o poșetă mică trântite pe masă, o carte într-o mână și o țigară aprinsă în cealaltă. Sunt chestiile mici ce-i fac farmecul acestui oraș mare, pe lângă bogata istorie la fiecare colț de stradă și clădirile masive, zâmbetele ce le primești fără să le fi cerut. Îmi imaginez că e ca-ntr-un vis să trăiești acolo. Să merg de 10 ori să-l văd, nu cred că mi-ar fi deajuns, nici să mă plictisesc și nici să văd tot ce e de văzut (da, am văzut-o pe Mona Lisa.. n-am spirit de artist, nu știu de ce o admiră toți atât de mult!). Acum stau și mă gândesc la moduri în care pot încheia și de data asta, dar e imposibil! Sunt atâtea de zis încât mă tem că dacă nu menționez unele lucruri, se vor supăra pe mine! Eh! Le-a trece... Dacă vreți să vizitați un oraș modern, dar plin de istorie, cu frumuseți de neconceput, vizitați Parisul!  Pentru moment:
              Porcușorul agitat mergea prin deșert și trăgea o ață după el. La un moment dat se întâlnește cu ariciul, care îl întreabă:
                    „Porcușorule, de ce tragi o ață după tine?”, la care porcușorul:
                    „DA' CE VREI, S-O-MPING?”
Read more ...

Deci copilărie...

11.10.10
Iubesc să mă comport ca un copil. Îmi plac la nebunie situațiile awkward care îmi amintesc de anumite chestii din anumite filme pe care le-am văzut. Personajele jucate de Hugh Grant sunt geniale de exemplu. He's a bloody icon of awkwardness. E mult mai distractiv să te porți ca un copil decât să stai tot timpul serios și matur. Aia e plictisitor. Și personal, mi se pare o pierdere de vreme. Copilăria e cea mai distractivă perioadă a vieții, pentru că n-ai absolut nicio grijă în lume (eh, niciuna importantă, în orice caz). Desigur, când ești copil.. nu ți se prea pare că e așa. E foarte greu.. când ești mic, adică în grădiniță și în ciclul primar.. Heck, chiar și în cel gimnazial, tot timpul te gândești: "Vai! Am de făcut bastonașele corect sau mă ceartă doamna educatoare!" sau "Vai că trebuie să-mi învăț poezia la română sau se supără doamna învățătoare și mama!". E teribil de enervant. Și foarte frustrant, pentru că toți consideră că e ceva teribil de simplu, dar nu e! Lumea de obicei uită prin câte chinuri a trecut să învețe "Somnoroase păsărele" și se așteaptă de la cei micuți să știe fără nicio problemă, pentru că acum e ușor. E teribil de ușor să consideri pe toți la nivelul tău și din lene de a gândi, majoritatea vor avea așteptări enorme de la un copilaș de-a 5-a. În orice caz, e cea mai distractivă perioadă. V-ați ascunselea, călcatea, săritul corzii pentru fete și unii băieți puțin mai ciudați sau elastici.. o groază de jocuri care sunt incredibil de simple, dar mai mult ca destul pentru ei. Cel puțin așa era când eram eu mai mic. E distracția aia pe care o au din absolut orice. Chestia aia e ceea de ce avem noi nevoie. Distracția, nu doar pe care o primim de la baluri sau majorate sau petreceri sau cine știe ce.. Trebuie să ne păstrăm simțul umorului. Voilà! Deci, copii sau nu, simțul umorului trebuie păstrat în orice situație. De asta toată lumea spune că e important să păstrezi întotdeauna legătura cu copilul din tine! Pentru că un copil va găsi ceva distractiv și liniștitor în orice situație. Asta e esențial! Calmul și simțul umorului să fie supratemele romanului căruia-i zici tu viață! E inutil să-ți faci nervi. Pierzi neuroni importanți, limitați ca număr; și așa prea puțini, oricine ai fi! Aceeași oameni de știință care au ajuns la concluzia că nu poți trăi fără să respiri, au ajuns de asemenea la concluzia că o stare dominată de calm și amuzant ne îmbunătățește calitatea vieții semnificativ. Așa că, în momentul în care viața îți dă mai multe pe tavă decât poți căra, fă o pauză, întâlnește-te cu ceilalți angajați la o pauză de țigară și relaxează-te! Păstrează legătura cu acel copilaș din interior și confruntă orice îți poate trânti viața în cale cu o jumătate de zâmbet măcar și o atitudine calmă și pozitivă! Voi conchide ca de fiecare dată, cu o mică anecdotă care să vă țină amuzați măcar câteva minute:

                        Merge porcușorul agitat prin discotecă și la un moment dat vine o tipă superbă la el și-i zice:
            "-Porcușorule... Dansezi?", la care porcușorul:
            "-NUU! AȘA UMBLU EU!"
Read more ...

Deci curiozitate...

10.10.10
Urăsc persoanele care nu sunt curioase. Adică, nu pot concepe ca cineva să nu fie curios. Nu pot înțelege cum cineva nu poate fi curios. Eu sunt extraordinar de curios. Dacă aș putea, aș vrea să știu absolut tot ce se poate ști. Și nu chestiuțele ălea ca "vai să vezi ce-a făcut ăla!" sau ce-a zis aia. Nu. Sunt curios despre chestiile mai importante. Sunt curios despre teoria relativității generalizate. Sunt curios la ce se gândea Galileo când vedea soarele cum se mișcă deasupra capului. Devin automat curios când cineva mă întreabă despre ceva ce nu știu. "Ce naiba înseamna fosforilare oxidativa cu eliberare de energie?", păi stai c-o să caut și pe mâine-ți zic, că m-ai făcut curios. Evident, am început cu chestiile mai științifice, ca să par mai intelectual, dar sunt foarte curios. Orice îmi poate atrage atenția. Acum, dacă voi sta 2 secunde sau 20 de minute citind despre chestia respectivă depinde cât de interesantă este. Nu urăsc persoanele care nu sunt curioase, bine, recunosc, deși, tot nu îmi pot imagina cum cineva nu vrea să știe totul. Doar dacă a încercat și a văzut că nu se poate și s-a dat bătut. Eu încă mai am vlagă, așa că o să tot încerc! Urăsc suspansul, dar e necesar. Dacă am primi totul așa pe tavă, ne-am plictisi de curiozitate și totul ar deveni monoton. Așa că mulțumesc lui Dumnezeu că există suspans să-mi păstreze viața interesantă. Dar tot urăsc suspansul. E o dinamică interesantă. Îl urăsc cât e aici, dar dacă lipsește, voi simți lipsa sa mai mult ca orice. Deci nu e tocmai o ură, e simpatie, iubire în cazul ăsta exprimată într-un mod total neobișnuit. Se întâmplă foarte des ca lumea să confunde simpatia cu ură. E o trăsătura cel mai bine văzută în copiii mici, care când le place de cineva, își vor exprima aceste sentimente printr-o jucărie peste cap și cana cu lapte vărsată la masă. Repet, e cel mai bine văzută la copii, dar asta nu înseamnă că nu există printre noi. Ah! Există! Și încă prea mult! Prea mult pentru unii, mie personal îmi place la nebunie! Mă distrează enorm să văd persoane aproape adulte, dar care nu s-au maturizat încă și mai procedează ca copiii (mă număr și eu printre aceste persoane)! Urăsc plictiseala, urăsc tot ce este plictisitor. Dar și ea e necesară. Dacă nu ar exista plictiseală, nu am ști când să ne oprim din stat în pat dimineața și nu ne-am mai mobiliza să facem nimic, niciodată! Dacă nu exista plictiseală, nu exista acest blog! și desigur, în acest moment sunt câțiva care își doresc să nu fi existat plictiseală, tocmai din acest motiv (ahem, săpunarii)! Glumesc, dar plictiseala e necesară. Nu trebuie să existe în viețile noastre, dar trebuie să existe pentru atunci când pierdem vremea. Practic plictiseala e un contor de pierdut vreme; cu cât pierzi mai mult timp, cu atât ești mai plictisit. Și e și normal; deci e necesar. Deci curiozitatea e superbă. Pentru mine, e ceea ce mă motivează. E un alt motiv pentru care vreau să devin medic. Toate curiozitățile despre corp pe care le am (nu, nu despre corpul meu. despre corpul uman în general!). Cred că e o calitate în respectivul domeniu. Și-n multe altele! E nevoie de oameni curioși! Eh! Acum încerc să îmi exprim inconștient dorințele din subconștient, găsind alte motive (scuze). Dar m-am prins eu.. Nu scap eu așa ușor de mine însumi! Serios vorbind, pe lângă toți oamenii care vor deveni lucrători în fabrici, pe diguri de construcții și naiba mai știe ce, e nevoie de oameni curioși: de oameni de știință, de spioni, de medici, fizicieni, ingineri. Eh! Se transformă într-o pledoarie pentru inteligență. Deci oamenii inteligenți sunt curioși. Interesant, pentru că e adevărat. Scrie pe holurile de la școală un citat de care toți colegii ne-am plictisit: "Dacă vrei să plictisești pe cineva, spune-i tot ce știi!". Eu nu sunt de acord. Niciodată n-am fost! Cu cât știi mai multe, cu atât e mai bine; filosofie, muzică, filme, chimie, biologie, fizică, matematică, informatică, TIC, desen, istorie, geografie. Orice, pentru că niciodată nu știi în ce situație vei fi pus și când vei avea nevoie. Deci, când spun că avem nevoie de curiozitate, înseamnă și vreau să spun că avem nevoie de cultură. Cultură generală. E nevoie de oameni culți! Și asta e o axiomă. Nu trebuie demonstrată. Închei și această scurtă prelegere scrisă (nu pentru că ar fi o lecție dintr-un curs universitar, ci pentru ca e un fel de conferință publică) și vă las să fiți încântați de această piesă pe care chiar acum 5 minute am redescoperit-o, o piesă cu ajutorul căreia am reușit performanța de a asculta aceeași piesă măcar o dată pe zi, timp de un an, fără a mă plictisi: Light de la Benassi Bros.
Read more ...

Deci diplomație...

9.10.10
Urăsc persoanele needucate. Urăsc persoanele care nu știu să se comporte în societate. Urăsc și normele, evident, dar ele măcar sunt necesare pentru că fac un bine, conferă limite, fac pe câmpul ăsta care este lumea din jurul nostru cu tot ce conține, un drum bine delimitat, care te va duce în direcția corectă. Deci, de fapt, nu urăsc normele - nici nu le iubesc -, dar le consider necesare. Dar urăsc persoanele care nu știu să se conformeze la asta. Conduita este absolut necesară. Și de acord, poate nu întotdeauna; și bine, poate nu oriunde; dar de cele mai multe ori, diplomația este cheia! Și asta am văzut-o pe pielea mea și mulți dintre voi cred că îmi veți da dreptate. Nu, știu ce gândesc cei mai mulți, în general, nu dintre voi: "Ah! păi eu n-am nevoie pentru că am doar 15 (variabilă. de fapt e vorba între 12 și 40) ani și nu am unde să o folosesc.". Nu e adevărat! Diplomația e ceva necesar la toate vârstele și pentru orice situație. Îți ușurezi viața considerabil și știu despre ce vorbesc, pentru că am învățat lecția asta the hard way. Diplomația e ca și conduita preventivă, dacă tot am scris recent despre condus - e un amalgam (nu, nu mercur cu naiba știe ce, doar un amestec) de reguli ce trebuie respectate pentru a asigura buna desfășurare a tuturor relațiilor inter-personale. Da, știu, sună pompos. Dar asta e! Și bazele acestui tip de conduită se toarnă în cei 7 ani de acasă. Da, din nou, un clișeu teribil, dar ceva devine clișeu pentru că e adevărat și folosit de foarte multe ori - sau folosit de foarte multe ori -, în acest caz, e și adevărat. Cei 7 ani de acasă, pe care mulți se prefac că nu-i au; mulți chiar nu-i au și e păcat de ei, dar e și mai păcat de cei ce-i au și le este rușine să-i arate, din varii motive ca de exemplu anturajul (plouă cu clișee astăzi). Ideea e că nu e bine, când te întreabă cineva cum e ciorba, să îi explici că e cea mai rea ciorbă pe care ai gustat-o vreodată și că se aseamănă cu mâncatul de țărână. E corect din punct de vedere diplomatic să spui că a avut un gust interesant, nemaiîntâlnit. A fi diplomat înseamna a fi politicos. Dar cu măsură. Ce-i prea mult strică. Dacă prietena ta, ea fiind următoarea după ce te-ai despărțit de marea iubire a vieții tale te întreabă cât de mult o iubești, nu e ok să îi spui că ea e ca toate celelalte ce vor urma după ea și ca toate celelalte dinaintea ei, cu excepția uneia. Așa nu! Îi spui cel puțin că încă e prea devreme să îți dai seama, că îți place să nu te grăbești cu chestii din-ăstea. Diplomația e cheia spre a rămâne încă amici, cu o fostă iubită, de a face noi cunoștințe și de a face bune prime impresii! E foarte important. Nu confundați ce scriu aici cu ce am scris despre invidie! E una să nu-ți pese ce spun oamenii mai puțin importanți și e alta să încerci să impresionezi și să vrei să fii întotdeauna în relații bune cu cei care contează. Deci pur și simplu nu suport să văd pe cineva că nu știe să se poarte. Aș prefera să fac bungee-jumping de la 100 de metri decât să urmăresc pe cineva că se face de râs neștiind să se poarte. Acum nu zic că dacă mi s-ar da posibilitatea de a face una din cele 2 că voi face bungee-jumpingul, it's just a manner of speech, dar e foarte penibil. Nu îmi plac persoanele obraznice. O persoană devine obraznică doar în momentul în care nu știe cum să procedeze diplomatic pentru a obține ce își dorește. A fi diplomatic nu înseamnă a fi un pămpălău care nu se știe apăra de atacuri conversaționale. În vreme ce un needucat va folosi batjocura, ocara, un om inteligent se va folosi de ironie, sarcasm și nicidecum cu gândul de a face pe cineva să se simtă prea prost, doar destul încât să știe să înceteze, iar în vreme ce o persoană prost-crescută va ridica tonul excesiv, de prea multe ori, preferabilul își va păstra tonul calm. E mult mai frustrant pentru cineva să vadă că pierde o discuție în contradictoriu fără vadă măcar o reacție de străduință din partea celeilalte persoane. Ideea e că păstrând o atitudine calmă față de toate lucrurile ce ți le aruncă viața în cale și încercând să faci ceva fără să cauzezi multă atenție nedorită, toate vor merge mult mai bine. Răbdarea, despre care eu zic că n-o am niciodată, până și eu încerc să mi-o fac când ia naștere o astfel de situație. Răbdarea e esențială, în diplomație, care la rândul ei ia loc de cinste în negocieri. Întotdeauna. E imperativ, în zilele noastre să fii diplomat. Întotdeauna. În final, doresc doar să vă amintesc ca tot timpul să aveți în minte ce vă zicea mama sau tata sau mătușa în cei 7 ani și nu numai și ca întotdeauna, finalul de data această dată este o cugetare la care am reflectat mult timp, și sper că veți face la fel și voi, o maximă care este aproape la fel de importantă ca tot ce am scris eu astăzi; mi-a fost împărtășită de un membru al familiei foarte apropiat, un unchi, care mi-a spus această bucată de înțelepciune:
                                          
 
                                           "Porcul râmă, dar râma nu porc!"
Read more ...

Deci nu, dar da...

9.10.10
Iubesc să conduc! Recent am descoperit această plăcere. Ce-i drept, recent am împlinit 18 ani, așa că asta ar fi o recunoaștere a vinei, deoarece ar fi fost ilegal să descopăr această plăcere mai devreme. Deci, recent, anul acesta, am descoperit această chestie foarte plăcută. A necesitat evident, o groază de bani de la părinții mei, GROAZĂ de bani, dar ce nu fac ei pentru scumpul lor copilaș?! Îmi iubesc părinții! Ah.. revenim; deci anul ăsta am început școala de șoferi. A fost un început optimist, un început în care eram pregătit de orice; pregătit să învăț într-o zi tot ce era nevoie pentru examen, în aceeași zi să învăț și să conduc și să-mi și susțin examenele (din ce aud, cele mai ușoare examene din viața mea). Soarta a decis să nu fie așa. Mi-am început orele de legislație. La noi așa e, îți faci o bază de cunoștințe din Codului Rutier Român, apoi după ce falsifici (copiezi) un rezultat la acel curs, poți intra să conduci. Mi se pare ciudat, dar așa e. Adevărul e că teoria poți s-o știi cât vrei de bine, când ești cu un TIR care vine spre tine cu 180 km/h cam uiți teoria și încremenești. Mai bine să știi ce să faci atunci decât ca trebuie să reduci la 50 km/h în afara localității în condiții oribile, de genul pietrei cubice umede, a drumurilor acoperite de polei, etc. etc. etc.... Cred că nimeni nu învață chiar așa bine teoria înainte de a conduce. Adică e lungă, plictisitoare.. toceală! Așa, când conduci, înveți și teoria și o poți corela cu un corespondent din realitate, cu o memorie, ceea ce face tocitul mult mai ușor. Deci am început condusul (nu am memorii hazlii, năzdrăvenii pe care le-am făcut.. eu n-am făcut. A fost pretty uneventful, thank God!) Mai nou se învață să conduci pe mașini cu motoare Diesel. Mi se pare o porcărie! O foarte mare porcărie! Adică, te duce pe o stradă și îți zice totul frumos, centură, scaun, oglinzi, pedale, viteze, cheie și apoi, cum să pornești. Mă scoate din sărite: "Ridică piciorul gentil de pe ambreiaj! Hop, ce-ai făcut? Ți-a murit!" "Da' cum, domnu', că am fost cât se poate de gentil!" "Nu destul! Hai că mai încercăm. Nu e nicio problemă.". E perfectă situația; până aici totul bine și frumos. Hai să vă explic ce mă stresează: nu te folosești de accelerație! E strigător la cer! Așa de încet pornește mașina aia doar din ambreiaj că îmi vine să mă împușc! Clar, pe atunci, la început, eram în culmea extazului! "Doamne! Conduc! Uitați-vă la mine! Conduuuuc!" - puf, moare motorul - "N-are nimic. Conduuuc!". Așa gândeam. Eram optimist. Nu știam despre mașinile pe benzină, sau că de obicei, dintr-o intersecție e de preferat să ies repede. Eu ca și calul cu obloane: piciorul cât se poate de ușor de pe ambreiaj - spun cât se poate pentru că efectiv, dacă nu ridicam destul de ușor piciorul, așa mi se zgâlțâia mașina, ceva de speriat! Primele zile.. Prima săptămână, a doua săptămână, au trecut toate orele de condus. Eu, speriat, pentru că încă trebuia să-mi zică instructorul să dau din a doua în a treia, să învârt volanul maxim la parcarea laterală și multe altele. Practic, singur nu știam încă să fac nimic. Nicio problemă, mai conduc eu în perioada dintre examenul teoretic și condus (ca să înțeleagă toată lumea, la noi, într-un orășel mic în care stăm, ne adună pe toți grămadă, grămăjoară și ne examinează câte 3 pe mașină). Așa că eu nu aveam grija condusului, era momentul examenului teoretic. "Ah! O nimica toată. Uite mamă ce logice sunt răspunsurile pentru întrebările ăstea simple! Le pot face fără să citesc decretul! Mâine mă duc la examen." "Bine Claudiu, dacă spui tu, fie!", puteți ghici ce s-a întâmplat? Am picat. Culmea nervilor, am crezut că mor.. l-am picat cu 21! Exprimare subtilă de rahat! Cine naiba citește dacă e viteza maxima sau indicată? sau amândouă? Am crezut ca mor! Deci unele întrebări sunt atât de simple încât mă întreb dacă are rost măcar să răspund la ele, dar unele sunt așa făcute, că parcă intenționat, dacă nu le ai cu subtilitățile limbii române, sa le greșești! A încercat mama să facă eșecul ăsta să pară dulce, zicându-mi că de obicei oamenii mai inteligenți și înfumurați pică examenul din prima încercare pentru că consideră că-și pot raționa drumul către examenul de condus în oraș. Vezi-ți de treabă și tocește c-altfel așa îl pici de nici nu-l vezi. Eh, mă rog, timpul a trecut, eu m-am lăsat de asta, am început să învăț la altele, chimie, biologie și am pierdut noțiunea timpului (asta era în vacanța de vară). A început tata să-mi povestească de tot felul de termene-limită, așa ca m-am panicat și am început să repet Decretul pentru examen. O săptămână am stat pe el! dar măcar am știut o treabă. Că reușeam să fac 26 din 26 de puncte la examenele simulate de pe 'net. Am reîncercat, m-am trezit din nou dimineața devreme, m-am dus, am stat la coadă, de data asta emoțiile mai mari, să nu cumva s-o mierlesc și de data asta. Nicio problema, toate au mers ca unse, deși a fost pe undeva destul de aproape să nu fie așa, doamna de la ghișeu m-a strecurat cumva pe o dată mai apropiată pentru examinarea auto, pentru că îmi expira cazierul și era mare problemă dacă se întâmpla asta. Am mers să-mi dau deci sala; în momentul în care am văzut 22 de puncte, toți mușchii ce-mi erau încordați, instant s-au relaxat și am știut că eram rezolvat. Eram programat o lună mai târziu la condus. Am zis că am timp, am zis că nu-i nicio problemă. Dar încetul cu încetul, senzația asta se transforma în anxietate, pe măsură ce se apropia termenul și am mai făcut niște ore de condus, să mă simt sigur pe mine însumi, înainte de data-limită. Fix în ziua de dinainte de examen mi-am găsit eu să fac cele mai mari rateuri ce le făcusem vreodată, ce m-au făcut să am certitudinea că-mi pic condusul. Eh! niște emoții, ce mi-a dat ziua aia, incredibile; pe lângă că era examenul, la stresul că e examen s-a adăugat și chestia cu condusul prost în ziua anterioară. Credeam că nici nu mai are rost să merg, că sigur va ieși rău. Am avut senzația aia de fluturi în stomac toată dimineața înainte de testare, doar că nu erau fluturi, erau pterodactili! Nici nu mâncasem nimic, așa că nimic nu era de partea mea. Doar părerile celor de cu o seară înainte care m-au asigurat că va fi ok și că au încredere în mine. Când m-am urcat în mașina, toate emoțiile îmi trecuseră! Ca prin minune, tot ceea la ce mă puteam concentra era să nu fac vreo nasoală și să trec cu bine și de asta! Am mers ce-am mers, m-a întrebat domnul "inspector" examinator într-o intersecție dacă aștept revelionul (faza cu ambreiajul), am mai mers puțin, mi-a zis "Aici trage pe dreapta!", a scris pe hârțogăriile lui; "admis"! și-apoi n-a mai contat nimic. Nu prea mai țin minte nimic după. Nu mai eram atent la nimic. Doar că tot stresul s-a dus și că acum mă pot bucura de restul vacanței. Nu a durat foarte mult. A venit momentul ca eu să le arăt alor mei cum conduc! Am zis că nu voi conduce singur deloc, primele câteva săptămâni, până sunt sigur că n-am nicio problemă. Deci, m-a scos tata la o mică tură, prin oraș. S-a dovedit că nu doar modul de pornire al mașinii era prost. Totul! Viteze, schimbări de viteze, depășiri, întreaga experiență de a conduce se schimbase. Nu mai știam nimic, nici măcar să merg drept pe drum nu puteam. Era incredibil; parcă o luasem de la zero! Și cu toate emoțiile și stresul revenite, s-a hotărât tata să dăm o fugă până-n Cluj. "Sunt distrus!" ziceam eu în mintea mea, gândindu-mă la toate prostiile ce-am să le fac și toate chestiile pentru care are să urle la mine. A fost total neașteptat, cum singurele chestii ce nu le-am făcut bine erau chestii de începător! Mă uimisem pe mine însumi. De fapt, nu e așa greu să conduci într-un oraș mare! Trebuie doar să știi să oprești, să pornești și când ai "Accesul interzis la stânga!" să nu faci stânga. Eram bulversat; eu credeam, din relatările celorlalți că e ceva teribil de greu, că e imposibil pentru începători, efectiv c-o voi rata într-un mod penibil. Dar s-a dovedit că nu și sunt mândru că s-a dovedit că nu, pentru că am observat astfel că nu e la fel de stresant, precum credeam inițial, să conduci! Că de fapt, e într-adevăr o plăcere! Ah, să vă zic motivul pentru care urăsc cum ne învață să pornim: conduc acum o mașină cu motor Otto, adică pe benzină, deci dacă eu nu folosesc jocul pedalelor, mașina nu-mi pornește. Pur și simplu, nu vrea! Ca să nu mai zic de rampă. Dar am reușit eu cumva, să le fac, după ce mi-a explicat cu foarte multă răbdare un unchi foarte apropiat, că în timp ce lași una, apeși cealaltă și repeți! Asta e tot. Simplu. Penibil de simplu. Dar al naibii de greu pentru mine! Eh! Era, acum sunt bine. Deci e superb să conduci. E oribil să conduci lângă proști, inconștienți și îngâmfați care vor s-arate ce știu din nu știu ce motive. Dar e frumos s-o faci! Pur și simplu! Dumnezeu s-ajute să nu pățim ceva, eu sau voi, șoferi, sau soon-to-be drivers! Aveți grijă mare, maximă atenție și enjoy it! Pentru acum, vă voi încânta cu acest minunat cântecel. Enjoy: Wonder pets, wonder pets, we're on our way, to help the baby birds and save the day!
Read more ...

Deci clar...

8.10.10
Urăsc gelozia. N-o înțeleg. Nici nu vreau să o înțeleg. Normal că o înțeleg. Toți am fost geloși măcar o dată. Am fost gelos, cred, nu o țin foarte vie în minte, memoria respectivă, având în vedere că era când eram mai mic, când nu aveam încrederea de sine pe care o am acum. Urăsc persoanele care nu au încredere în ele însele; dar discuția asta pentru altă dată. Deci urăsc gelozia. O înțeleg. Nu îi înțeleg în schimb pe oamenii geloși din fire; oamenii care suspectează orice, pe oricine, oricând. Nu înțeleg băieții care când stau cu o fată, sunt constant obsedați de "Oare mă înșeală? Oare pot avea încredere că n-o să fugă cu următorul tip mai bun decât mine?". De ce trebuie unii tipi să fie mai neîncrezători în propriile puteri? Și asta merge în ambele sensuri, pentru că și tipele mai fac chestii din-ăstea, dar sunt mult mai puține decât băieții. Probabil pentru că fetele, deși sunt nesigure dacă va rezista relația, știu că își vor găsi un înlocuitor foarte repede, sau că cel puțin ar putea; pe când băieții... well let's just say THAT doesn't go both ways. Deci, revin. Urăsc gelozia. Gelozia e neîncredere în cealaltă persoană, vasăzică gelozia e atunci când ți-e frică că (cacofoniile sunt acceptate din punct de vedere literar, deci nu săriți pe mine) vei pierde persoana respectivă - ceea ce mă duce cu gândul la o chestie despre care am mai scris, cu pierdutul -, de asemenea, ți-e frică că altcineva îți va fura locul din grațiile persoanei respective - ceea ce mă duce cu gândul la ceea ce am scris înainte, cu invidia. E imposibil să-ți trăiești viața așa! Trebuie să fii masochist, pentru că este pur și simplu self-inflicted torture (te torturezi singur)! Urăsc gelozia, deci, și tot ce implică ea. Urăsc cum poate distruge, așa într-o secundă, ceea la ce te străduiești să creezi, relația pe care te străduiești să o păstrezi, pentru că despre asta e vorba în fond și la urma urmei. Eu cred totuși, că e imposibil să fii afectat de gelozie, dacă ești o persoană rațională și inteligentă. Acum nu zic că toți oamenii geloși sunt proști. Ar fi o prostie! și un neadevăr. Dar în momentul în care te comporți și gândești ca o persoană rațională, ei bine, cam depășești momentul geloziei, al invidiei sau al răutății fără motiv. Deci ajung la concluzia că să fii gelos, nu trebuie să nu fii o persoană inteligentă; trebuie să fii o persoană care nu mai gândește rațional. Ceea ce e și mai rău. Pentru că asta înseamnă că și persoanele inteligente pot fi geloase; asta e un lucru rău. Nu este bine să fii de partea care primește loviturile, când ele vin de la o persoană inteligentă. O persoană inteligentă îți cunoaște toate vulnerabilitățile și dacă este și o persoană vindicativă, e vai și-amar, pentru că se va folosi de acele vulnerabilități să te distrugă psihologic. E o chestie oribilă, știu. E o chestie prin care nimeni nu ar trebui să treacă și îmi doresc ca niciunul(a) dintre voi, care citiți acum, să aflați vreodată cum e. Gelozia înseamnă distrugere, deci gelozia e o armă. Ah! Ce rău îmi pare de victimele geloziei. E oribil, e ca și cum ai fi atacat cu o arma și nu ești rănit; rămâne doar cicatricea psihologică. Gelozia e o chestie pe care o înțeleg, dar cu care nu sunt de acord și pe care aș vrea să n-o mai folosească nimeni. Nici nu mai vreau să menționez faptul că poate fi folosită ca metodă de manipulare. E o chestie foarte a naibii de rea. Așa că sper, în încheiere, că niciunul(a) dintre voi nu va avea de-a face cu gelozia, sau dacă nu e posibil, tangențele care vor fi să fie cât mai puține și cu această poezie, care îmi va aminti întotdeauna că o zi însorită nu e întotdeauna o zi fericită:
                                      "Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
                                       Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
                                       Pe catafalc, de căldură-n oraș,
                                       Încet, cadavrele se descompun.

                                       Cei vii se mișcă și ei descompuși,
                                       Cu lutul de căldură asudat;
                                       E miros de cadavre, iubito,
                                       Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

                                       Toarna pe covoare parfume tari,
                                       Adu roze pe tine să le pun;
                                       Sunt câțiva morți în oraș, iubito,
                                       Și-ncet, cadavrele se descompun..."
Read more ...

Deci totuși, simt...

8.10.10
Iubesc biologia. Bine, recunosc, partea cu plante, rădăcini, brusturi, amibe și raci mă cam înspăimântă. Nu îmi place să studiez animale. Adică, bine, fie, dacă consideri că și omul e animal, îmi place, dar altfel, nu. Deci iubesc anatomia. Și genetica. Iubesc tot ce ține de corpul uman. Deocamdată. Nu știu ce va fi în viitor (vreau să merg la medicină generală). Sper că, de fapt, nu trebuie să sper; știu că îmi voi păstra entuziasmul. Sunt pasionat de tot ce ține de corpul uman. Anatomie, fiziologie, genetică (deocamdată asta e tot ce știu). Mulți dintre voi poate nu știți cum e, deși sper că cei care mă citesc au un anumit nivel. Nu vreau să par snob sau nesimțit, e doar chestia că îmi imaginez că cei care nu seamănă cu mine, într-o mică măsură măcar, nu au răbdare să citească ce scriu eu pe aici. Deci iubesc anatomia. Acum mulți dintre voi, inevitabil, vor spune "Haha! Geek!". Probabil că sunt, dar trebuie să menționez că nu e genul acela de plăcere, pe care o am de exemplu cu matematica - doar pentru că o înțeleg și mă descurc de obicei. Cu anatomia e efectiv plăcere. Fiecare pagină pe care o citesc din carte, mă face să mă simt la fel de bine ca și cum m-ar face un roman foarte bun, dacă nu cumva chiar mai bine. Nu mă înțelege greșit, de leneș tot leneș sunt, și ura pentru nevoia pe care o am să învăț încă o am. Nu știu dacă pentru toți e la fel, dar eu întotdeauna îmi doresc să pot citi o data ceva și să fie destul. Odată citita, informația să-mi rămână în minte (asemănător bolii ăleia, al cărei nume nu îl pot ține minte tocmai pentru că doar o dată am citit de ea). Nu urăsc să învăț, urăsc să o fac singur. Nu am destulă răbdare pentru așa ceva. Pentru mine e mai ușor înconjurat de oameni, cu care pot comunica, simt că se sedimentează mai bine în minte și sper că nu sunt doar eu care cred asta. Dar eh! uneori îmi doresc să fiu ca și tipii ăia geniali din seriale sau filme, care pot învăța absolut tot rapid și atât. Evident, e un vis copilăresc, dar un vis nonetheless. Anatomia mă face totuși să nu urăsc învățatul, deși când o citesc și o repet, nu simt că învăț, ci că fac o lectură. E superbă pentru mine și dacă aș putea, dacă nu m-aș plictisi atât de ușor de orice lucru făcut puțin mai mult, cred că nu aș conteni din citit. O consider fascinantă, pur și simplu. Deci iubesc anatomia. Cu toții cred că avem ceva ce iubim și dacă nu, ar trebui. Îmi place să văd și nu doar atât, să înțeleg de ce când te împungi cu un ac, după câteva minute sângele se coagulează, îmi place să înțeleg de ce creștem doar până când avem 18-19 ani, nu doar ce știe toată lumea, ci exact, științific; mi-ar plăcea să înțeleg de ce ne bate inima, de ce se formează impulsurile ălea electrice din creier ce fac neuronii să gândească. Inevitabil va trebui să dedic cel puțin 10 ani din viață acestui scop, dar o voi face indubitabil și fără niciun regret! Aștept cu nerăbdare de fapt. Poate chiar mai mult de atât, 13 ani, dacă îmi voi păstra dorința de a deveni medic chirurg. Pun pariu că e o senzație incredibilă, să ții viața unui om în mâna ta și cu aceeași mână să i-o dai înapoi. Acum probabil mulți dintre voi veți zice: "Hmpf! S-a uitat și tipul ăsta la Grey's Anatomy și acum ne zice nouă pe blog ce a văzut acolo!". Da m-am uitat la Grey's Anatomy, și la House, și la Scrubs, și la Royal Pains și dacă vroiam așa ceva, mergeam la Actorie și Teatru. Recunosc, ar fi incredibil să fii în realitate la fel de bun ca să cei din serialele ălea, dar să fim serioși. Ideea e că, după mine, și această idee o preiau și o perpetuez de la un văr de al meu, meseria de medic este cea mai nobilă meserie. E cea mai importantă. Să fii medic înseamnă ceva. Înseamnă respectul celorlalți, înseamnă responsabilitate asupra sănătății celorlalți.. Înseamnă a fii baza tuturor. Orice s-ar întâmpla în viață, bine sau rău, "noi să fim sănătoși!". Ei bine, medicul este cel care are grijă de asta. Și după părerea mea și sper că și a voastră, după cei măcar 9-10 ani de studiu pe care-i face, orice medic merită tot respectul și toată admirația noastră. Acum, alt lucru ce ar putea trece prin mintea voastră e "are ceva complexe băiatul ăsta, dacă vrea să se facă medic doar pentru chestiile ăstea". Nu de asta vreau eu să devin medic. Nici banii din străinătate. Toate ăstea, bani, admirație, respect, sunt bonusuri de care normal că îmi doresc să ma bucur, ca oricine altcineva, dar motivul principal pentru care vreau să devin medic e satisfacția pe care pun pariu că o are orice "dom' doctor", după cum foarte încurajator îmi spune profa' de engleză, când poate afirma că "Da! A durat 10 ore și am crezut că îl pierdem pentru câteva secunde, dar l-am putut stabiliza și cu câteva săptămâni de terapie va putea redeveni la fel cum era înainte! Puteți merge să-l vedeți.". Satisfacția aia a muncii pe care nu cred că o poți primi de niciunde altundeva. Vă mulțumesc că mi-ați citit această "mică" confesiune. Pentru a vă răsplăti, vă las cu această mica poezioară, dealtfel încântătoare prin simplitatea ei, pe care am învățat-o mai demult, de la o verișoară dragă mie:
                                             "Nu mai dați în vaci copii,
                                              Fiindcă și vacile e vii!
                                              Fiindcă vaca ne dă nouă:
                                              Lapte, carne, brânză, ouă!"
Read more ...

Deci normal...

7.10.10
Urăsc persoanele cărora le pasă prea mult ce zic alții. Înțeleg. Trebuie să păstrezi o anumită imagine cu toți ceilalți, dacă vrei să nu fii puțin marginalizat de turmă. Evident. Dar prietene, nu te lăsa la toate țațele și toate bârfitoarele. NU LE LĂSA SĂ TE CONDUCĂ! Prietene, dacă Xulescu zice că ești fraier, păi lasă-l băi să zică ce vrea! Că de-aia are drepturi! Dar fratele meu, nu le pune la suflet. Se mai întâmplă să aud: "Vai uite ce rochiță și-a luat asta măi!". Îmi vine să îmi smulg părul din cap! Mai ales pentru că văd despre cine e vorba, și îi stă chiar bine. Dar se găsește câte una care își face o turma în jurul ei și încetul cu încetul adună toate oile pierdute care încă nu au descoperit acest "miracol" al bârfei. Există mult prea multă invidie în lumea asta. Și eu nu o înțeleg. Adică, poate într-o mică măsură. Când văd pe cineva că are o chestie pe care mi-am dorit-o ultimii 2 ani, o să zic "Ei! ce mi-aș dori și eu chestia aia!"; dar nu o să mă apuc să strig în gura mare: "Haha! Ratatule, ce porcărie ți-ai luat! Uite ce penibil ești!". Pur și simplu nu se face așa ceva. De ce? De ce să fac pe cineva să se simtă prost că o duce mai bine ca mine? Sau că a avut ambiția să-și strângă bani ca să își cumpere ceva ce probabil și-a dorit și el de ceva vreme? Nu pot să pricep cum le merge mintea unora, și pur și simplu mă agasează când aud pe cineva că critică așa fără nicio jenă. Urăsc invidioșii! Probabil e în firea unora - să fie invidioși - poate așa au fost crescuți; dar deși se zice despre copii că sunt cartea de vizită a părinților (nu cred că se chiar zice asta, tocmai am inventat-o) am cunoscut cazuri, care au ajuns să fie opuși părinților, care au reușit să elimine influențele proaste ce le-au avut asupra lor și care chiar s-au schimbat! Deci e posibil! Trebuie doar să vrei. Ca în orice fel de chestie de genul acesta, primul pas important e să recunoști că ai o problemă (quotes from movies.. true nonetheless!). Dacă ai fost numit "papagal", "țață", "bârfitor(oare)" și nu doar o dată, cred că ar fi momentul să îți pui întrebarea : "Păi m-am gândit că e doar în imaginația lor, dar oare chiar au dreptate?". Trebuie să primești schimbarea cu brațele deschise (după cum ziceam înainte, schimbarea e singura constantă, și fiindcă noi iubim atât de mult monotonia, ar trebui să iubim schimbarea <<din nou, puțin paradoxal>>)  și să încerci să devii mai bun. Și nu doar dacă ești invidios. Bucata asta de sfat (piece of advice daca sună prea ciudat) e valabilă pentru orice. Aș vrea să nu am dreptate, dar pot să afirm cu siguranță că sunt și alții care gândesc la fel! După mine, a bârfi este vulgar. E ceva de speță joasă. E ceva ce o persoană săracă "spiritual" ar face. Și nu vă simțiți ofensați deja, nu mă refer la bârfitul acela inocent pe care-l fac fetele de 10 ani și bătrânicile la marginea străzii, schimbând vești despre viața altora. Asta e altceva, e mai inofensiv - tot rău - dar inofensiv. Nu. Eu mă refer la bârfitul acela care implică răspândirea de zvonuri, minciuni despre alții, care sunt făcute din invidie și inteligență redusă, sau proastă educație. Asta e ceva ce regret că întâlnesc. Și nu e ceva localizat, ceea ce e și mai rău. E peste tot în lume. Pot spune că am călătorit puțin și e teribil ce se petrece peste tot. Prostia nu face discriminări, nici în ceea ce privește religia, nici rasa, nici naționalitatea și ceea ce e și mai rău, nici vârsta. Știu ce se gândesc unii: "Băi, cine crede tipul ăsta că este? Ceva pui de zmeu să scrie așa ceva.". Nu o fac din ceva idee că aș fi superior. Recunosc că se întâmplă să mai vorbesc despre cineva când nu este prezent. Dar nu zic nimic ce mi-ar fi frică să îi spun în față. Așa că eu condamn bârfitul și voi susține cu tărie: "Urăsc bârfa și bârfitorii!". Desigur, pe de altă parte mă simt foarte bine când aud că sunt vorbit. Într-un fel e bine că ești bârfit. Înseamnă că este lume care te observă și te invidiază. Desigur, când se întâmplă chestia asta, nu ești observat de persoanele care chiar contează. Deci  "all publicity is good publicity" nu se aplică în totalitate aici. Astfel, lectura voastră se termină aici, cu această mică creație, care, apropo de publicitate, este mult prea puțin apreciată și simt că trebuie să o fac mai cunoscută:
                                      "Unu, trei, cinci, șapte, nouă,
                                       Dimineața mâncăm ouă;
                                       Ca să creștem mari!
                                       Doi, patru, șase, opt,
                                       Cozonacul este copt - 
                                       Doar ca sa-l mâncăm,
                                       Pe mâini ne spălăm."
Read more ...

Deci din păcate da...

7.10.10
Urăsc să pierd pe cineva. Fie pentru că a murit, că a plecat departe sau că a încheiat orice relație cu tine. E oribil. E o senzație foarte tâmpită și persistentă. Mai ales dacă e vorba de cineva apropiat; bunic, frate, mamă, văr, prieten, prietenă, iubită. E un gol de neumplut cel pe care-l lasă cineva când pleacă. Și e și mai rău pentru că știi că nu o să-l poți umple niciodată. Asta e prima senzație care mă enervează la culme când pleacă cineva. De ce? De ce trebuie să ne atașăm unul de celălalt? De ce trebuie să avem pe cineva iubit? Și de ce doare când cineva pleacă? De fapt, nu e așa mare durerea că a plecat, nu că nu va mai fi lângă noi doare, cât faptul că apare o schimbare. E ciudat cum nicicum nu te poți obișnui chiar în totalitate cu schimbarea, deși ea e singura constantă a lumii (puțin paradoxal). Totul se schimbă. Nimic nu rămâne niciodată la fel. După cum merge arhaicul proverb, care totuși își păstrează actualitatea: "Nu te poți scălda în apa unui râu de două ori". Și schimbările ăstea majore ne sperie. E înfricoșător să îți reîncepi viața (chiar dacă nu o faci de la zero), să îți refaci un program după care să-ți trăiești viața, un program care nu îi mai include pe cei pierduți. E înfricoșător să te gândești măcar la așa ceva. Și pentru puțin timp, fiecare lucru pe care îl făceai împreună cu ea, îți va aminti de persoana pierdută, fie el enervant sau nu. De fapt, orice lucru micuț, care te enerva la culme despre persoana aceea îți va rămâne în memorie ca ceva adorabil, ce distractiv, ceva ce nu mai pare atât de enervant. Văd întotdeauna prin filme chestiile ăstea. E absolut FALS. Ok, deci poate nu în totalitate fals, dar o mare parte e inventată, făcută pentru efect. Normal că te va afecta când cineva pleacă. Normal că n-o să-ți convină și probabil că la un moment dat îți vei pune întrebarea: "de ce?".  Dar nu e chiar atât de dramatic. Nu durează atât de mult să te poți acomoda. Lipsa va fi întotdeauna, dar viața  merge înainte. Dacă îți trăiești viața în continuare în același mod, crezi că înseamnă că ai iubit acea persoană mai puțin decât dacă nu mai știi ce să faci când pleacă? Sincer că nu! Evident că nu! Și cine zice că da, e pur și simplu absurd! Eh.. mă stresează teribil de mult când văd pe cineva că pierde pe cineva și nu se poate opri din plâns, sau are altă reacție tâmpită. Da, într-adevăr, 2-3 zile, perioada de mourning, e acceptat, e de înțeles. Dar când trece o lună, două, deja e prea mult. Get on with your life! Eh, cel puțin asta cred eu. Asta mă motivează pe mine și mă face să mă simt mai bine. Dar e foarte probabil și sper că așa e, că nu sunt singur. Așa e, nu sunt singur. Știu că mai este măcar o persoană care gândește așa. Părerea mea e că e cel mai bine să procedezi așa. 
            Legături rupte.  Mă enervează la culme când cineva face așa ceva. Mă enervează la culme persoanele cu care trebuie să ai grijă ce vorbești, pentru că altfel nu or să mai vorbească cu tine. Acei "prieteni" care nu-ți sunt tocmai prieteni. Doar cineva cu cine mai vorbești uneori. E aberant! De ce? De ce să te împrietenești cu cineva, doar pentru ca în momentul în care spui un cuvânt greșit să îi spui "Pa și să ai o viața frumoasă!". Înțeleg. Ai vrut să-i dai o șansă. Să vezi cum e, poate-ți place, poate o să rămâneți prieteni buni și o să fie o chestie frumoasă. Dar în mod normal îți dai seama dacă își place persoana, și nu doar persoana, personalitatea ei, după 5 minute. Ar trebui să fie destul. E destul. Mie mi-e destul și știu sigur că sunt și alții cărora nu le ia mai mult. Așa că de ce să te lungești peste câteva zile, săptămâni? Urăsc persoanele care nu fac ceva pentru că le este frică despre ce vor zice alții despre ei. Dar despre asta, altă dată. Le urăsc deși, în fond și la urma urmei, toți suntem, măcar o dată, așa. Toți facem chestia asta măcar o data. Fie c-o recunoaștem sau nu. Fie că ne dăm seama sau nu. Ăsta e adevărul. Și mă urăsc pentru că fac și eu așa. Și zic că mă schimb, dar nu. Nu pot și nu vreau. Urăsc să fiu indecis la fel de mult cum urăsc persoanele care nu pot lua decizii repede. După cum am mai zis, nu am multă răbdare cu chestiile ăstea; nici cu mine și nici cu alții. Nici deciziile de moment nu sunt bune. "Dacă vrei să faci o decizie proastă, fă o decizie grăbită." Deci extremele nu sunt niciodată bune. Personal, prefer persoanele stabile, în care aș putea avea încredere că dacă spun un banc prost, o să reacționeze bine. Nu înțelege greșit. Persoanele volatile sunt amuzante. Dar numai ca să nu te plictisești. Să nu intervină monotonia în discuții. Deja am lungit-o, așa că, voi conchide cu această poezioară dragă mie și pe care cred că veți ajunge să o iubiți la fel de mult ca mine:
                                                                                     "Parcurile este verzi,
                                                                                      Poți prin ele să te pierzi.
                                                                                      Și băncuțele e noi -
                                                                                      Cin' le rupe este boi!".
Read more ...

Deci scriu..

6.10.10
Urăsc așteptările. De data asta, da, e la ce vă gândiți; urăsc să aștept. Nu am răbdare. E teribil. Nu știu cum cineva poate avea răbdare. Nu pot sta nici 2 minute la ceva fără să trebuiască să îmi găsesc altceva de făcut. Evident exagerez. Normal că exagerez. Sunt destul de răbdător. Sunt taur, ce naiba?! E în firea mea să fiu răbdător. Dar, cu toate că mi se potrivesc toate chestiile ălea de care știe toata lumea despre zodii din caracteristicile celor născuți în zodia respectivă, fiind puțin (adică eu așa mă consider) realist, nu cred în zodiac. Dar e amuzant să mai lecturez uneori câte o prostioară de pe diverse siteuri de astrologie, să văd toate chestiile ălea, pe care știu ca toți le verifică(deși nimeni nu recunoaște)! E pur și simplu strigător la cer! NU! nu o să râdă lumea de tine doar pentru că ai fost puțintel curios! Adică bine, poate vor râde, dar nu o să mori din asta! Evident, și sper că nu sunt singurul aici, îmi dau seama când cineva face aluzii că ar citi asa ceva, și când confrunt acea persoană evident va da un răspuns evaziv, care e atât de clar! Ar fi mai ușor pentru el dacă pur și simplu ar veni cu laptopul la școala sau, mă rog, oriunde se întâmplă respectiva conversație, și să îmi arate siteul! Dar din nou, uite cum o luăm pe arătură. Revin. Răbdare. Am răbdare. Nu pot să zic că n-am. Pentru că de obicei sunt atât de curios despre orice încât mi se pare că merită așteptarea. Nu am răbdare cu chestiile idioate. Pur și simplu, dacă aud câte o chestie tâmpită, vreau să mă iau și să fug cât văd cu ochii! Evident, nu procedez așa (probabil vă voi zice de ce altă dată). Deci bine, am răbdare, dacă e să stau la coada la market, o să stau, dacă e să las o bătrânică înainte, o s-o las (sper că nici nu trebuie menționat că voi fi frustrat în mintea mea că aștept 5 minute în plus pentru ca are cumpărături multe, dar hey! ce nu fac eu ca să ajut pe cineva?!). Dar nu pot răbda inutilități. Și sper că nu sunt singur; știu că nu sunt singur! Dar tare distractiv e să mai râzi de câte vreun tontălău! Da, da.. spare me the lecture! E greșit, Claudiu, să râzi de cei mai puțin dotați intelectual. Hai serios!?  Când vezi, auzi, atingi ceva amuzant, e o reacție chimică din creier ce-ți dictează să râzi! E un reflex strămoșesc, antic și sacru! și știi că am dreptate. Nu am deloc răbdare să învăț. Nu, nu lua asta ca și cum aș recunoaște că sunt ceva idiot care nu învață niciodată și nu știe nimic, pentru că nu e ăsta cazul. Dar nu am răbdare să învăț. Ah! dacă aș putea să nu fiu atât de leneș și să dedic mai mult timp învățatului, dar nu pot! Și ok, dacă zic: "Frate, am lenevit-o prea mult, hai să învăț și eu puțin, azi!", nu pot! I know it's wrong. I know I shouldn't be lazy, and I should try to perfect myself, dar dacă aș face asta, aș da în cap afirmațiilor mele trecute. And we can't have that, can we? Dacă e vorba de un subiect interesant, ceva ce chiar mă pasioneaza, de exemplu anatomia, o să învăț cu plăcere. Dar pune-mă să învăț cum faci ca Pascalul să-ți calculeze media aritmetica dintre 3 și 4 și apoi s-o scrie boldat și o să înceapă să îmi curgă lacrimi de somn și plictiseală. E ceva atât de banal, tuturor ni se întâmplă asta, dar totuși nimeni nu face nimic în privința asta. Culmea! Mă omoară gândul ăsta. De aceea nu mă prea gândesc la așa ceva. Nici n-ar trebui. N-are rost să te consumi cu ceva ce nu poți schimba. Nu am răbdare cu hârțogăriile. De aceea urăsc să merg la bancă. Urăsc să trebuiască să fug în stânga și-n dreapta cu foi după mine, foi cărora nici nu le înțeleg rostul (trebuie menționat că singurele dăți când merg la bancă sunt când mi se rupe sau trebuie să-mi actualizez datele cardului). N-am răbdare cu acte sau documente sau lucruri importante rupte sau pierdute. Am cardul rupt de ceva vreme și am mers, evident, să încerc să mi-l schimb. "Păi, momentan n-am ce vă face. Nu sunt actuale datele contului dumneavoastră, așa ca am nevoie de [aia, aia, aia]" Doamne, ce mă enervează. Simt că mor când aud că bat drumul până la bancă pentru un nimic și sunt redirecționat cu atâta seninătate 1 kilometru dus, unul întors pentru o idioată de copie xerox după buletin! N-am răbdare. Trebuie s-o fac. Ah, lasă, n-o fac azi, o să-mi amintesc eu altă zi să trec pe la xerox în drum către bancă să-mi fac copia aia. Normal c-o să uit. Dar orice sună mai bine decât să bat 2 kilometri aiurea. Am, deci răbdare, cu unele chestii, mai importante. N-am răbdare cu mărunțișuri. N-am cum. Aici îmi închei a doua discuție despre așteptări și vă las cu această bucățică de înțelepciune: aveți mare grijă dacă vă plimbați prin America cu bombe nucleare asupra dumneavoastră. Dacă sunteți prins, s-ar putea să primiți o amendă în valoare de 500 de dolari, pentru deținerea de metale radioactive fără autorizație specială!
Read more ...

Deci continui...

6.10.10
Urăsc așteptările. Nu, nu vă gândiți la stat și așteptat după ceva. Mă refer la ceea ce se așteaptă de la tine de către alte persoane. E foarte enervant, și cu asta aș putea trăi, pentru că înțeleg că persoanei îi pasă și se implică. Dar devine un factor destul de stresant, fără să realizezi, foarte repede! Adică faci un lucru.. și te pricepi, îl faci bine, mai bine ca majoritatea, dar sunt câteva persoane care te întrec. În viața majorității dintre noi există acea persoană (de obicei un părinte, dar nu e neapărat) care te va împinge de la spate cu toată puterea ce-o au asupra ta să te perfecționezi. Și pot înțelege chestia asta, întotdeauna e bine să faci bine ce faci și întotdeauna te simți absolut incredibil când poți zice "Ah! Da! Sunt cel mai bun la chestia asta!". Într-adevăr e o senzație geniala, dar totuși.. stresul pe care îl implică uneori așteptarea asta.. Hmm.. Să zicem doar că uneori e pur și simplu mai ușor s-o lași baltă. Sau asta ar trebui să te gândești? E ciudat pentru că nu ai un sistem bun de referință. Nu poți pune în balanța stresul și oboseala cu răsplata ce-o primești după toată silința pe care ți-ai dat-o. Sau poți? Normal că poți! Întotdeauna e bine sa încerci! Întotdeauna e bine să îți dai toată silința spre a te perfecționa! Cum să nu ai o plăcere când îți permiți să spui:  "Ha! La asta sunt mai bun ca tine!"? (Aici din nou intră în vigoare egocentrismul ăla despre care vorbeam!)  E o plăcere. Mulți vor zice că nu. Și eu zic uneori că nu. Dar e. Undeva ascuns pe acolo printr-un colț al creierului, niște hormoni se eliberează și te fac să te simți bine când spui ca ești mai bun. Și cum să nu vrei? Cine spune că nu vrea să fie perfect minte! sau e nebun. Dar revenind. Așteptările. Le urăsc, dar sunt necesare. După cum ziceam, primele dăți nu observi, dar încetul cu încetul, ele devin parte din viață și chiar mai mult, devin cod de conduită. Fără să realizezi începi să iei decizii bazându-te pe ce se așteaptă de la tine, fără să te mai gândești că tu poate, în mod normal, ai fi vrut altceva. Trebuie să ai o gândire destul de logică, și "la rece".. să îți dai seama, să nu urmezi întotdeauna așteptările ălea. Sau intervine, cum zice Bacovia că este peste tot în lumea asta, monotonia - plictisul. E foarte important sa își păstrezi dinamica în viața de zi cu zi. Sau cel puțin așa consider eu. Urăsc așteptările și tot ce implică ele, dar sunt necesare. Sunt necesare pentru mine și sunt necesare pentru toți cei care n-au voința să facă ceva pe cont propriu. Sunt necesare pentru toți cei care sunt prea leneși să facă ceva. Sunt necesare! "Mă așteptam să iei un 10 astăzi! Mă dezamăgești! Nu accept să iei mai puțin de 10!" Enervant nu? și stresant, dar necesar. Altfel, de unde va veni imboldul acela care te menține bun? Care te face să vrei să ai succes? Willpower alone can only take you this far! Restul îl primești de la prieteni, de la familie. Urăsc așteptările, tot ce implică și că sunt necesare. Dar le accept pentru că sunt ceea ce mă face să continui, să vreau să fiu mai bun. În final, vă voi lăsa cu o mică poezie, pe care o am foarte aproape de suflet și în care mă pot regăsi oricând:
                                                "Lebeniță, pepene...
                                                 Dragi mi-s mie fetele-
                                                 Dragi mi-s mie fetele!
                                                 Lebeniță, pepene."
Read more ...