Deci dezamăgire...

27.11.10
Urăsc să fiu dezamăgit. Nu îmi place nici să dezamăgesc; sunt genul de om căruia îi place să se țină de cuvânt și pentru asta mă aștept de la toți ceilalți să fie exact la fel. Sunt pretențios, foarte! și destul de superficial să cred că toată lumea e ca mine; dar nu e așa, aș zice din păcate (deși ar fi destul de egocentric din partea mea să cred că sunt varianta mai bună decât ceilalți), deci nu e din păcate că nu sunt mai mulți ca mine - e din păcate pentru că nu sunt mai mulți a căror cuvânt să aibă valoare. Și nu e vina lor. Asta e evident. Când ești crescut între niște oameni care nu au valorile ăstea (aici cea de încredere, pentru că la asta se rezumă până la urmă și chestia cu cuvântul) ai foarte puține șanse să nu ajungi și tu așa. De ce e boldat șanse? Pentru că e un lucru extraordinar de important, esențial în orice: afaceri, un loc de muncă bun, prieteni (cât de prieteni pot fi ei), modul în care te porți, deci educația. Nu știu, toate chestiile ăstea sunt foarte bine conectate între ele; e teribil de complex. În mintea mea, absolut tot ce ține de comportamentul, acțiunile și gândirea unei persoane e strâns legat, ca un domino. Domino al cărui piesă de plecare e, evident și indubitabil, copilăria. De aici, evident educația, care apoi duce la decizii în anturaj, în religie, în mentalitate și absolut tot ce poate deriva de aici. Și aici îmi vine un exemplu în minte pentru părinții care își tratează copiii într-un mod oribil. Să zicem că modul în care îți tratezi copilul (și aici se poate extrapola până la cei de 17-18 ani cărora le place să corupă) e o piesă de domino specifică unui joc cu piese asemănătoare. Dacă încontinuu îl dezamăgești sau îl minți sau îl descurajezi să facă orice important sau ce i-ar plăcea, asta va atrage după sine un comportament identic și practic creezi un monstru. Poate puțin exagerat folosind cuvântul ăsta, dar sensul e bun. Un monstru care din punct de vedere emoțional e sterp. Care e imun oricărui sentiment, pentru că trăind într-un loc în care ești tratat în acest mod, sentimentele bune cum sunt fericirea, iubirea și celelalte clișee după care tânjim cu toții devin necunoscute și intangibile. Eh! Succes, prietene care citești asta și te recunoști în a-ți depăși condiția! Cât pentru restul, revin la dezamăgire. Aici e practic vorba despre chestia cu așteptările, de mai devreme, de luna trecută, doar că acum eu sunt cel cu așteptări. Nu-mi convine foarte mult, dar sunt om și e-n firea omului să vrea ceva de la oricine. Nu-mi plac persoanele care se dau a fi ceea ce nu sunt, deci persoanele care mint. Nu-mi place deloc când am părerea despre cineva că mi-ar fi amic, cunoștință apropiată, cum ziceam altă dată, pentru că asta e impresia pe care mi-a lăsat-o, dar care de fapt nu prea vrea nimic de-a face cu mine, cel puțin nimic mai mult decât vorbit pe mess. E ridicol sincer! Nu-mi place când cineva spune că face ceva, că te ajută și apoi te lasă în aer fără nimic! Fără ca măcar să-ncerce! Cu așa ceva, în schimb n-am mai avut de-a face demult, pentru că nu am obiceiul să cer lucruri de care chiar am nevoie altora. E de fapt chestia că oamenii mint! Întotdeauna. E o chestie pe care-o auzi în seriale, dar care se aplică în realitate! Oamenii mint și astfel te dezamăgesc într-un hal fără de hal! Și trebuie avut grijă. În fine, mie mi se pare că cel mai bine să-ți inhibi imaginația și să nu te aștepți la nimic de la nimeni; așa n-o să ai de ce fi dezamăgit! Sper ca voi să aveți asemenea persoane, în care să puteți avea încrederea să nu vă dezamăgească, pentru că sunt rare! În final vă voi lăsa să fiți încântați de această performanță magnifică: Andrea Bocelli - Ave Maria
Read more ...

Deci saturație...

10.11.10
Nu, nu vă gândiți la saturarea din punct de vedere chimic. E vorba despre cât de sătul sunt. Sunt sătul de starea în care s-a ajuns - cu noi, cu tineretul (sună puțin clișeic, dar din nou, un clișeu devine, doar pentru că este adevărat sau prea folosit; aici, adevărat!). Ce naiba s-a întâmplat? Aici chiar nu înțeleg și cred că am nevoie de ajutorul unui psiholog să înțeleg sau cel puțin cineva cine poate să-mi explice de când faptul că ai un lanț mare de argint, mușchi mari, c-asculți manele, dar și ultimele piese haus și că te dai important... de când te fac chestiile ăstea o persoană de valoare? Pardon... cu valoare! Ce naiba înseamnă valoare? De când naiba toți proștii și toate curvele devin obiectele admirației noastre? Adică, de unde până unde?! M-am săturat până peste cap de toți băieții răi care sunt „tari frate!” și sunt „șefi” și după care mor și se dau în vânt toate proastele. Și acum cineva care are minte în cap probabil zice în gândul său „Păi știu ce zici, dar nu e vina lor, ce să le faci dacă așa au ajuns?”. De ce te mai chinui să ai copil, dacă știi că va trebui să pleci în Spania și să-ți lași copilul să devină un idiot incompetent? Că nu-i așa mare alocația în România, să merite. Chiar îmi pare rău, când mă gândesc la așa ceva, la cum o să ajungă să arate țara în ritmul ăsta.. și nu vă gândiți că aș fi ceva activist ciudat, zic țara pentru că nu se întâmplă doar în orașul de unde sunt eu - e general valabil. De ce ar crede vreodată cineva cu mintea în regulă că Guță e un model de admirat!? sau Diaconescu.. Badea mai merge, că mă face să râd, dar prietene, hai și folosește-ți puțin creierașul, nu doar mușchii și vezi odată că nu faptul că ai 250 de lei în buzunar te face să fii valoros; sau dacă ai 40 de centimetri la braț (40 de centimetri, de care dacă te-ntreb ce-nseamnă, habar n-o să ai; sau cel puțin e slab probabil. Ceea ce e foarte probabil e c-o să râd dacă zici diametru.). Fața frumoasă sau mușchii mari n-o să te ducă prea departe după liceu și cu cât conștientizezi asta mai repede cu atât mai bine. Dar uite-mă, cum iar am impresia că toți suntem la fel de inteligenți și că raționăm în același fel. De fapt, poate că mușchii ăia o să te ajute, cândva, în viitor; e nevoie de oameni care să ne muncească pământurile și care să ne construiască blocurile și casele, până când vor fi înlocuiți de roboți. Mă enervează cocalarii de-mi vine să-mi smulg părul din cap! Știu, o să pară că am ceva ce mă face să mă simt inferior sau că simt nevoia să-mi impun superioritatea intelectuală - poate, deși cred că nu. Ideea e că mă enervează când îi văd umblând așa de siguri pe ei că sunt buricul pământului și cum cred ei că toate li se cuvin. Cine e așa fățarnic? Cine le dă dreptul să facă așa ceva? De ce nu ia lumea ca exemplu oamenii care au succes în cariere adevărate, nu în cântatul la nunți și datul din fund pe Taraf?! De ce să nu iei ca exemplu pe-un tip ce-a câștigat Nobelu'? sau pe-un tip care s-a chinuit vreo 30 de ani să-și construiască un imperiu în afaceri? Știu că e mult mai mult de lucru decât să câștigi la Lotto sau să faci ca Becali și să primești moștenire tot ce ai, dar fără muncă așa ușor te plictisești de bani. E la mintea cocoșului și dacă nu-ți dai seama de asta, îmi pare rău, o să vezi când o să ai parte de ei. Ce mă stresează e și când aud habarniști vorbind despre chestii cu mult peste nivelul lor, încercând să pară mai intelectuali. Înțeleg într-o mică măsură de ce ar face asta: în grupul lor abordând subiecte pe care nu le înțelege nimeni și părând că știe despre ce vorbește, habarnistul nostru va căpăta un oarecare respect pentru că e„inteligent”. Dar e atât de fals și personal nu știu cum suportă chestia asta. Eu aș înnebuni! Să împrumut (aici a se înțelege „fur”) ideile altuia și să le tot țin pe ălea cu toată lumea, fără frică de faptul că devin un papagal care nu mai știe vorbi despre altceva, mi se pare pur și simplu absurd! E absurd să te crezi valoros, când de fapt doar tânjești pentru 5 minute de glorie, e absurd să iei ca modele în viață pe toți cretinii care apar 3 minute la TV într-un videoclip și pe toți cei care au averi „de carton”, e absurd să te crezi mult mai deștept decât ești sau să încerci să pari așa. E absurd să fii un cocalar și-atât.. Cum te îmbraci nu contează până la urmă.. sau dacă vrei să ai un corp ca de model masculin sau ce muzică asculți! Doar atât, folosește-ți mintea, că de-aia ți-a dat Dumnezeu așa ceva! Până una, alta, celor care nu au nevoie de aceste sfaturi, vă adresez acest banc:
               Doi vulturi stăteau pe marginea unei prăpastii. Primul zice: „Mă crezi că te-mping?”. Și l-a împins.
Read more ...

Deci nu știu...

9.11.10
Se pare că am așa zisul „writer's block”, adică pur și simplu stau o jumate de ora cu mâna pregătit pe tastatură să scriu ceva și nu-mi vin cuvintele. E puțin penibil, dar asta e, toți avem momente în care nu avem niciun pic de inspirație; doar că la mine s-a extins pe durata întrgii săptămâni. Lipsă de inspirație în viața mea, adică nu e nimic despre ce să-mi pot face o părere elocventă, demnă de postare aici, deci de împărtășit cu voi. Cred că am făcut o mică eroare tactică, făcând postările anterioare atât de generale încât să cuprindă absolut tot, astfel încât orice fel de sentiment mai complex se poate reduce la chestiile de dinainte. E amuzant! Eh, voi găsi eu pe cineva să mă inspire și să pot scrie ceva. Dar asta nu înseamnă că toți sunteți ca mine, așa că dacă vreunul dintre voi are vreo opinie, câtuși de nesemnificativă ați zice că e, vreau s-o citesc (observați „citesc” aici, adică s-o scrieți p-aici într-un comentariu sau pe propriul blog)! Vreau să știu cum gândiți despre diversele lucruri, după cum ziceam, chiar dacă e vorba despre o picătură de ploaie care se lovește de suprafața unui lac și-i perturbă liniștea. De asemenea sugestiile sunt binevenite: despre blog, în principiu ca și conținut, dar nu numai, și despre orice altceva! Mersi în prealabil!
Să nu credeți că vă las fără banc:
                O rață merge-ntr-un bar și întreabă barmanul:
               „Aveți pâine?”
               „Nu.”
               „Aveți pâine?”
               „Nu!”
               „Aveți pâine?”
               „Nu, nu și nu! Dacă mă mai întrebi o dată dac-avem pâine, îți iau ciocul și ți-l bat cu cuie de tejghea!”
               „Aveți cuie?”
               „NU!”
               „Atunci, aveți pâine?”
Read more ...

Deci luna...

6.11.10
A trecut o lună. Hmmm, nu mă așteptam să meargă așa de bine. Mulțumesc celor care mi-au citit postările (cap-coadă, sau dacă nu, măcar jumate) și celor ce-au comentat sau mi-au zis părerea în persoană și sper că voi reuși să găsesc alte chestii pe care le urăsc despre care să vă povestesc. Ha! Merci! Weekend plăcut!
Read more ...

Deci presiune...

2.11.10
Mă enervează presiunea de grup, așa zisa „peer pressure”. La culme. E cea mai proastă chestie din lume și dacă te lași ești un om slab! E greu - să faci față celor 30 de oameni care-ți sar în cap dacă faci ceva ce nu le convine. E greu dacă ești genul care pune pe prim plan popularitatea și cât de mult te plac alții. Desigur, asta e altă mârșăvie; personal nu m-ar putea interesa mai puțin părerile altora (poate dacă sunt bune... hah!) despre mine. E aiurea, să îți ghidezi viața după ce cred alții. E o prostie, asta e! Și chiar nu pot înțelege de ce o fac unii?! Compensează pentru lipsa de afecțiune de la părinți sau cum vine asta? Ce duce pe cineva până la punctul în care ar schimba orice la el doar ca să nu fie privit ciudat de alții? De unde vine insecuritatea asta? E de înțeles când ai 13, 14... poate chiar 15 ani, dar după asta e chiar ciudat. Adică mi se pare o anomalie (ceea ce e puțin paradoxal pentru că aici tocmai pentru asta pledez) să nu ai încredere în tine însuți. Desigur, e o chestie universal întâlnită, dar mult mai bine conturată la noi în țară, în special în orașele mici, ca cel în care locuiesc eu, unde dacă în accepțiunea generală e bine să porți eșarfa verde și o porți pe cea roz, ești un ciudat care trebuie neapărat marginalizat. Urăsc când se întâmplă așa ceva. Urăsc spiritul de turmă care se formează peste tot. De ce trebuie neapărat să faci ce zice toată lumea? Doar pentru că „așa se face”? Pentru că așa a zis cineva, cândva și de atunci toată lumea face la fel? Pentru că dacă vecinul își ia mașină nouă „apăi și eu tre' neapărat să-mi iau! Da' cum?!”. Ah, ce frumos se reduce absolut orice sentiment la invidie, mândrie sau chestii din-ăstea elementare. Deci spiritul de turmă practic vine din invidie, pentru că astfel, toți sunt pe plan egal. E un fel de comunism la o scară mult mai redusă: același lucru pentru toată lumea și dacă nu ești de acord vei fi pedepsit! E foarte des folosită la noi chestia cu presiunea, mult prea folosită. Eh! cel mai elocvent și, totuși, simplu exemplu e la școală (cam toți am trecut prin asta, fie c-am fost cei care vroiam sau cei care nu vroiam) când cineva se hotărăște să plece de la școală și ca să evite încă o absență încearcă să convingă cât mai mulți colegi să plece. Prima dată se vor alătura cei care chiar vor să plece pentru diverse motive, apoi li se vor alătura cei care-o fac pentru aparență, să nu fie diferiți și în final, rămân cei care nu vor să plece. Aici începe acțiunea grupului, care va recurge la orice metode pentru a-și impune legea; prima dată la rugăminți, apoi la argumente logice, după părerea lor („haide că toți mergem! și așa nu ai nevoie de ora de religie și să nu ne pună absenți!”) și apoi cu batjocură. În fine, aici totul e normal, așa se petrece peste tot și e normal să meargă așa, pentru că omul e un animal foarte egoist care va căuta și exploata toate mijloacele posibile pentru a obține ce își dorește; ceea ce nu e normal e că majoritatea persoanelor vor ceda când se va pune presiune asupra lor. Mă gândesc că asta sigur are ceva explicație frumoasă și pompoasă din punct de vedere psihologic, dar după părerea mea, pur și simplu sunt niște oameni cu caracter slab - genul de oameni care se lasă conduși de alții. Și e bine, pentru că în lume sunt oameni care pot conduce și alții care se vor lăsa conduși, dar măcar propria-ți persoană trebuie s-o poți controla și să-ți poți impune limite! Ce mă străduiesc eu din răsputeri să zic aici e că trebuie să fii diferit! Instinctul ăla ce vine din sistemul limbic să urmezi pe alții și să te conformezi trebuie inhibat, că de-aia ai un neocortex așa mare și frumos - ca să poți crea și să fii original! Așa că, nu vă mai lăsați conduși de alții... stați fermi pe poziții și luptați când știți c-aveți dreptate! Din păcate curajul e ce se inhibă la noi, fiind înconjurați numai de oameni care sunt „șefi și cu valoare”, pe care trebuie să-i asculți altfel ți-o capeți (aici a se citi cu intonație ironică). Deci, ce vă recomand eu e curaj! Curaj să vă exprimați că d-asta aveți gura! În final, vă voi da ocazia să va destindeți puțin înainte de a analiza ce-am scris eu p-aici cu acest banc pe care mi l-a spus o fostă colegă și amică dragă mie:
                 „ Intră porcușorul agitat într-un magazin și întreabă:
                  - Aveți carne de pește?
                  - Da.
                  - Dar de porc, aveți?
                  - Păi, nu..
                  - DAR EU CE SUUUUNT?!?!?”
Read more ...