Introspecția medicinistului

11.11.13
Avem o părere bună despre noi. Că așa suntem noi. Ne place să ne considerăm cei mai dintre cei mai. Că asta-i natura omenească pe de-o parte și că peste ea, avem ceea ce ne face speciali.

Pe bună dreptate se întâmplă, fără doar și poate. Condiționarea asta a noastră începe subconștient (ca oricare, nu?!) încă dinainte să schițăm un gest câtuși de puțin medical. Cel puțin la mine văd că așa a fost. Însăși intenția de-a lua destinul ăsta în brațe te pune pe-o treaptă oarecum specială. „E cel care dă la medicină” peiorativ sau nu, pare să devină modul în care începe lumea să te privească. „Doctore” când deja începi pregătirea de admitere. Și vine de peste tot: familie, prieteni, profesori, până și necunoscuți afli că se uită așa la tine.

Și-atunci cum răspunzi în orice situație când toți pe care îi cunoști ajung să spună și să repete același lucru? Începi să-i crezi - foarte bine pe de-o parte, pe de-alta fatal. Pe de-o parte începe să aibă din ce în ce mai mult sens decizia de care te îndoiai cel mai mult în viața ta, până la momentul ăla, pe de alta, începi să te vezi ca făcând parte din ceva club special și elitist.


Și atunci ghici ce se întâmplă după ce intră elevul, dintr-o dată devenit student... A dat o admitere cu încă 1000 și de oameni pe 2-3 sute de locuri - și-a trecut. Deci să recapitulăm până aici: din toți cu destul tupeu să dea la medicină, el se numără printre nu mulții care au chiar ajuns. Și-apoi dă de-o festivitate de început unde decana, nu mai puțin de-atât, îi spune că trebuie să se obișnuiască să nu se mai identifice cu grupul „profanilor”.

Nu neapărat în ordinea asta, dar inevitabil ajunge la prima oră de anatomie, unde de regulă e prima oară când vede pe viu un cadavru, și nu doar atât, că e materialul său de studiu și examen pentru tot anul. I se prezintă, i se arată, la rândul său prezintă și el și uite-așa devine ceva comun pentru studentul nostru. Ceva ce altora li se pare inimaginabil, e perioada de prânz pentru el. Ei, ce încerc să zic e că până și prima zi îl împinge spre mentalitatea asta.

Anul doi deja înseamnă drumul lui de inițiere și mai evident, pentru că acum toate formele ce le-a învățat înainte primesc sens, cu fiziologie și alte cele, și astfel devine, și se recunoaște ca, un inițiat al medicinei. Lumea începe să-l întrebe diverse despre ce se întâmplă în corpul oarecărui verișor/unchi/prieten, la care poate sau nu să răspundă - schițează el ceva, dă din coate și scoate niște fraze îmbârligate bâlbâit, că încă nici el n-are habar (justificat, dealtfel) - dar e important că e întrebat. Unde ar putea duce asta, dacă nu doar în direcția asta?

Ăstea sunt doar unele din multele exemple, ca să nu aduc în discuție ce se întâmplă din anul 3 când dai de ezoteric și încep să se materializeze, cel puțin în mintea lui, părerile ce le-a auzit așa de des. Adevărul e așa - ai un om care într-adevăr se trezește într-o breaslă ce din cele mai vechi timpuri, cu șamani și alți vindecători, e privită în felul în care e. Da, e specială și e elitistă; dar întrebările ce trebuiesc puse aici sunt ce înseamnă asta pentru individ? CUM îl schimbă? Cum SE schimbă și în final, cum ajunge să se pună în relație cu ceilalți. Aici se vede valoarea unui om în cele din urmă, înainte să ai măcar de-a face vreodată cu el într-un spital.

Vezi tu, facultatea asta nu e doar grea pentru că e greu să-nveți la oarece materie, ci și pentru că ai datoria unei creșteri interioare și-a unei maturizări care nu e accesibilă absolut oricui - deși nu e pentru toți, după modul nostru de-a fi, ei ar trebui să creadă că ba da.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu